Drumul cunoaşterii, în teologie şi ştiinţă

Diac. Adrian Sorin Mihalache, 27 Septembrie 2008

Pare că civilizaţia ne poate oferi tot ceea ce ne este necesar. Abundenţa şi consumul, tehnologiile media, toate producţiile ultimelor decenii dovedesc faptul că trăim într-o lume care ne oferă chiar un surplus consistent de confort, divertisment şi putinţă de a risipi. Medicina luptă pentru afecţiunile noastre trupeşti, terapiile psihologice ne fortifică pentru a rezista la psihozele vieţii cotidiene, bunăstarea ne dă satisfacţia consumului, industria divertismentului ne „păzeşte“ de plictiseală, asigurând stimularea artificială şi hrănirea paliativă a nevoilor noastre emoţionale... Toate se aşază în corul vocal al motivelor care vor să ne convingă să rămânem definitiv în lumea aceasta cu trupul, cu mintea şi cu toate năzuinţele. Experienţa sfinţilor însă ne spune că, în acest fel, nu mai avem putinţa de a sesiza, dincolo de lucruri şi resurse, tocmai ceea ce este cel mai preţios în lume - pe semenii noştri, ca prezenţe irepetabile, şi pe Cel Care ni le-a dăruit pe toate. Staţionând în lume, omul, fiinţă capabilă să înţeleagă lumea şi să o depăşească prin iubirea de semeni şi de Dumnezeu, eşuează în obiectele ei, transformându-le în „punctul terminus“ al mişcării spiritului său.

Multe dintre întreprinderile de cunoaştere şi dezvoltare sunt orientate astăzi spre exploatarea profitabilă a resurselor planetei şi spre satisfacerea consumatorilor. Câtă vreme întreaga experienţă a omului rămâne doar în lumea aceasta, simţirea se lipeşte de lucrurile sensibile, iar mintea se lipeşte de înţelesurile lor. Prin ambele, omul - trup material şi suflet înţelegător - rămâne lipit de lume. Nici natura, nici ştiinţa, nici tehnologia, nici alte realizări nu ne conduc, fără ocolişuri, înspre semeni. Prin toate putem rămâne în lumea lucrurilor create, departe de experienţa comuniunii cu semenii şi departe de miracolul prezenţei lui Dumnezeu.

Din perspectivă creştină, ca să se întâlnească cu semenii lui în mod real şi deplin, omul trebuie, mai întâi, să se ridice deasupra obiectelor şi a lumii. Numai prin iubire şi milostenie, oamenii pot depăşi lumea, şi ajung în solidaritate, mai aproape de Dumnezeu. „Milostenia este mama dragostei, a dragostei care caracterizează Creştinismul, care este mai mare decât toate semnele şi minunile (...). Ea este doctoria păcatelor noastre, leacul curăţirii murdăriei din sufletele noastre şi scara care duce la cer.“1 Drumul duhovnicesc al omului prin ea înseamnă chiar dezlipirea simţurilor şi a minţii de aceasta şi depăşirea ei. Această „micşorare a alipirii exclusive la lume“, scrie părintele Stăniloae, „implică şi un sfârşit al lumii, dacă toţi oamenii sunt chemaţi să se dezlipească de ea şi dacă lumea nu are decât acest rost, al înaintării omului prin ea, dincolo de ea“2.

Libertate şi abuz

Omul se află în situaţia de a alege felul cum întrebuinţează toate aceste posibilităţi din lume, însă nu pentru exercitarea abuzului. Dimpotrivă, el poate combina între ele lucrurile, poate combina şi lucrurile cu propriile sale intenţii, aşezându-se în relaţii de o varietate mereu imprevizibilă cu alţii, prin lucruri. Mai concret, prin dragostea arătată în milostenie, prin întrebuinţarea resurselor lumii în solidaritate cu alţii, în comuniunea de iubire, noi putem depăşi lucrurile din lume, jertfindu-le pentru semeni. Jertfind Creaţia pentru alţii, omul depăşeşte înţelesurile ei imediate şi se ridică la celelalte, mai înalte, în care îi cuprinde şi pe ei, dăruind şi lucrurile ei. „Când oamenii se ridică la înţelegerea sensului fraternităţii umane şi a responsabilităţii lor reciproce, aceasta îi face să descopere în posibilităţile raţionalităţii sau ale legilor naturii ceea ce serveşte într-un mod mai deplin acestei fraternităţi şi responsabilităţi şi tot aceasta dă naştere tehnicii, care poate apropia mai mult pe oameni şi poate satisface nevoile tuturor într-un grad mai deplin.“3

Apofatismul materiei

Dar „desprinderea“ de lucruri este exerciţiul ce ne întăreşte voinţa şi cultivă virtutea. Părintele Stăniloae spune că noi sporim în diferite forme de tărie spirituală sau de virtuţi „printr-un anumit raport de superioritate detaşată faţă de lucruri“, prin aceea că nu ne lăsăm dominaţi de ele în mod egoist. Aşadar, printr-un anumit efort etic, omul poate să nu mai fie stăpânit de materialitatea lumii. Progresul civilizaţiei ţine de utilizarea resurselor şi puterilor sădite în lumea creată. Noi însă, progresăm spiritual printr-o anumită detaşare de lucrurile create. Iar drumul detaşării de lucruri ne apropie de semeni, pentru că „lucrurile capătă o anumită transparenţă sau relativitate în raport cu comuniunea interpersonală.“ 4

Alegând şi repetând buna întrebuinţare a lucrurilor în beneficiul semenilor lui, omul foloseşte lumea ca spaţiu destinat creşterii spirituale. El „adaptează în mod liber legile naturii la sensurile din ce în ce mai înalte ale vieţii“.

Dar, prin această distanţă între om şi lucrurile din lumea creată se arată şi faptul că subiectul uman este incomparabil cu lumea obiectelor: omul este subiect după chipul lui Dumnezeu. Faptul acesta, că subiectul uman este mai presus de lucrurile materiale din lume, aruncă şi o lumină asupra adâncimii subiectului uman. Dar ştiinţa întâmpină astăzi dificultăţi în înţelegerea naturii ultime a lucrurilor, trebuind, în aceste graniţe de cercetare fundamentală, să lucreze adesea cu vid şi cu infinit... Ştiinţa recentă înregistrează dificultăţi considerabile în identificarea constituenţilor ultimi ai materiei, ai substanţei care alcătuieşte în fine, cuantele de interacţiune şi particulele fundamentale. Într-un anumit fel, în aceasta poate fi văzut apofatismul materiei, care a fost făcută de Dumnezeu din nimic… Însă, dacă materia ar avea acest grad de apofatism, prin misterul ei se poate întrezări o taină şi mai mare, anume adâncimea subiectului uman, deodată trup material şi suflet insuflat de Dumnezeu, adică apofatismul celui ce este purtător al chipului lui Dumnezu cel nepătruns, tot aşa cum experienţa adâncimii şi irepetabilităţii subiectului uman, experiată în comuniunea cu el, ne deschide spre taina cu mult mai mare, a lui Dumnezeu, Treime desăvârşită de Persoane şi principiu al comuniunii noastre.

Lumea transparentă

La capătul acestui efort de dezlipire de lume, lucrurile din aceasta se dezvăluie ca fiind trepte înspre apropierea de Dumnezeu. Cu referire la aceasta, Părintele Stăniloae scrie că „Dumnezeu a dat oamenilor, prin lucruri, atât posibilitatea să gândească şi să vorbească, prin faptul că El a gândit raţiunile lor şi le-a dat, creându-le mai întâi, o îmbrăcăminte plastică, la nivelul lor, cât şi trebuinţa să le gândească şi să le exprime, ca să poată face uz de ele în relaţiile dintre ei şi, prin aceasta, să se realizeze între ei şi El un dialog pe care L-a voit El cu ei, adică pentru ca ei să răspundă Lui prin gândirea şi vorbirea lor. (...) Punând nume lucrurilor, fiinţa noastră a început să se actualizeze şi să se dezvolte ca partener al dialogului cu Dumnezeu“5. Folosite „ca mijloace de iubire între oameni sau ca vehicule ale cugetării noastre, care se urcă dincolo de ele“6, lucrurile din lumea creată devin transparente pentru cei cărora le jertfim, iar lumea devine mediul în care este posibilă „realizarea unui dialog între Persoana Supremă şi persoanele create“. Mai mult, şi lucrurile şi persoanele din ea se văd ca „punţi către Dumnezeu şi către ceilalţi, punţi care ne ridică deasupra noastră“, încât „natura umană şi natura lumii înseşi îşi dezvăluie destinaţia şi conducerea prin pronie, spre sfârşitul în Dumnezeu“7.

Curăţirea de patimi

Dar dacă omul nu se poate ridica nici prin sine, nici prin ceva din natură, nici prin cultură, deasupra propriilor slăbiciuni, el trebuie să apeleze la altceva, deosebit de el şi de lumea în care trăieşte, pentru a depăşi acest impas. Întreaga experienţă filocalică a Tradiţiei creştine arată că, pentru dezlipirea de lume, afectată de căderea lui Adam, esenţială este curăţirea de patimi, lucrare posibilă cu ajutorul lui Dumnezeu.

Patimile sunt cele care alterează sensul obiectiv al lucrurilor din lume. Ele împiedică pe om să vadă dincolo de lucruri, pe semenii lui şi rostul lor mai înalt. În umbra patimilor, mintea nu mai poate sesiza lumina înţelesurilor adânci ale celor create. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că totul este să nu punem ceva pătimaş în sensul lucrurilor. Dimpotrivă, trebuie să ne străduim „a păstra sensurile lor curate, dumnezeieşti, deci deschise spre infinit“.

Descoperirile ştiinţifice şi solidaritatea umană

Ridicat deasupra patimilor, omul vede în lucrurile din lume nu doar întrebuinţări care i-ar putea sluji propriile lui interese, într-un mod egoist. Şi lucrurile din lume, şi resursele naturii şi legităţile ei pot fi întrebuinţate în slujba întregii umanităti, întrucât ele sunt daruri destinate tuturor oamenilor, pentru împreuna lor lucrare şi pentru beneficiul lor comun. Eliberat de dorinţele pătimaşe, omul duhovnicesc descoperă lumea ca pe un spaţiu al creşterii sale spirituale, în comuniune cu semenii, ca loc destinat înaintării sale în cunoaşterea raţiunilor sădite de Dumnezeu în lucruri pentru el şi pentru semenii lui. În acest fel, cunoaşterea ştiinţifică a lumii poate creşte şi solidaritatea, şi admiraţia noastră pentru Opera lui Dumnezeu.

De altfel, multe dintre descoperirile şi realizările ştiinţelor au fost posibile prin cooperarea oamenilor şi a popoarelor. Ele dovedesc că, abia în solidaritate, oamenii pot cuceri redutele dificile ale cunoaşterii. În numeroase situaţii, numai punând împreună resursele şi eforturile lor, achiziţiile şi înţelegerea lor, aceştia reuşesc să înainteze în cunoaştere, mai adânc în misterele lumii. Aici pot fi incluse şi marile teorii ştiinţifice, pe care astăzi le cunoaştem ca descrieri coerente despre lume, care sunt, în fapt, rezultatul muncii mai multor generaţii de cercetători. Aici pot fi incluse şi marile proiecte de cercetare care nu pot fi posibile decât prin punerea împreună a resurselor şi tehnologiilor, precum şi prin lucrul în echipe de cercetare, uneori pe durata mai multor decenii. Din perspectivă teologică, acestea dezvăluie, pe de o parte, că imboldul cunoaşterii, marile întrebări cu privire la viaţă şi la lume şi căutarea răspunsurilor lor nu ţin cont de graniţe culturale sau de epoci. Dorinţa de a înţelege lumea şi rostul în ea sunt deziderate universale. Pe de altă parte, însă, aceasta arată şi faptul că numai în solidaritate şi prin cooperare, demersul cercetării ştiinţifice poate fi dus mai departe. În acest fel, căutarea răspunsurilor prin ştiinţă solicită deschiderea oamenilor, unii spre alţii, şi armonizarea înţelesurilor lor cu privire la percepţiile şi reprezentările pe care fiecare dintre ei le are cu privire la fenomenele naturii, ceea ce solicită, întrucâtva, şi încrederea unora în alţii.

Mintea e transformată de ceea ce cunoaştem

Dar de ce este necesară evitarea înţelesurilor pătimaşe ale celor create? Un răspuns se vede şi din faptul că ceea ce cunoaşte omul contribuie într-un fel la devenirea lui. Iar aceasta, întrucât există o strânsă legătură între mintea şi simţirea lui. S-a spus deja, anterior, că potrivit părinţilor, mintea omului se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte. Ceea ce cunoaştem determină, într-un anumit fel, şi forma minţii noastre. Instrument de pătrundere a înţelesurilor, ea se resimte de pe urma a ceea ce a cunoscut, sporind într-un anumit mod duhovnicesc sau pătimaş de a vedea lumea, văzând tot mai multe dintre cele deja văzute şi căutând să primească tot mai mult dintre cele deja primite. „Dezlipirea“ de lume nu este posibilă decât prin curăţirea de patimi şi prin grija pentru viaţa lăuntrică, pentru că mintea omului ia forma celor pe care le cunoaşte. Cunoaşterea transformă mintea. Mai cuprinzător, felul în care omul transformă lumea, felul în care el lucrează în lume şi utilizează resursele ei, felul în care gândeşte şi priveşte lucrurile din ea îl transformă şi pe el însuşi.

Simţurile pot strica înţelesul lucrurilor

Dar legătura între mintea şi simţirea omului înseamnă şi faptul că mintea poate cădea sub închipuirile simţurilor. Ea poate fi tulburată de trup, situaţie în care omul pierde capacitatea de a mai vedea în creaţie sensurile ei adânci. „Tulburarea de bunăvoie, fie a minţii, fie a trupului, o sporeşte pe cealaltă, cea a minţii pe cea trupească şi cea a trupului pe cea a minţii.“8 O simţire dezordonată poate „îndulci“ mintea, forţând-o să rămână mai multă vreme în tărâmuri străine. Dacă omul trăieşte şi cunoaşte lumea într-o manieră pătimaşă, se împătimeşte. Dacă osteneşte în lucrarea virtuţilor, lucrarea aceasta îi deschide tot mai mult capacităţile de a vedea lumina şi înţelesurile spirituale din lucrurile sensibile. Aici se poate vedea şi atât motivul pentru care orice mişcare a gândurilor sau a voinţei, orice experienţă de cunoaştere este cântărită atent în viaţa ascetică a părinţilor, precum şi argumentele supravegherii atente a vieţii interioare, a gândurilor, a cuvintelor şi a faptelor săvârşite în fiecare zi. În general, experienţa vieţii spirituale acordă o mare atenţie pentru tot ceea ce face omul, pentru ceea ce vorbeşte, pentru gândurile şi simţirile sale, pentru că fiecare dintre acestea îl determină pe el să devină într-un anumit fel. „Omul este o fiinţă (...) maleabilă pentru sine însuşi. Dumnezeu a creat lumea (...) ca pasiv maleabilă pentru om, pentru ca şi el să îşi poată exercita maleabilitatea lui liberă şi activă în raport cu ea, punând în ea virtualităţile alternative pasive multiple, pentru ca omul să poată exercita un rol în parte creator chiar asupra sa însuşi. Omul se creează şi pe sine însuşi, nu e creat numai de Dumnezeu; şi creează în parte şi lumea.“9

În aceasta însă se poate întrevedea şi deosebirea între teologie şi ştiinţă. Din perspectivă creştină, cunoaşterea lui Dumnezeu nu angajează doar un efort raţional, eminamente cognitiv, precum e cazul majorităţii demersurilor ştiinţifice. Teologia ne arată că actul cunoaşterii nu este unul exclusiv raţional. Înţelesurile pe care le descoperim în legătură cu lucrurile din lumea creată sunt determinate şi de felul în care omul îşi întrebuinţează simţurile. Cunoaşterea, din perspectivă teologică, este o activitate în care participă toate puterile sufleteşti, pentru că mintea, prin care omul ajunge să vadă pe Dumnezeu, nu este separată nici de trup, nici de inimă, nici de vreo mişcare a simţurilor. De aceea, experienţa religioasă, în general, constă într-o lucrare (de purificare) a tuturor facultăţilor şi puterilor sufleteşti.

Depăşirea lumii nu înseamnă lepădarea de ea

Peste toate aceste consideraţii, din perspectivă creştină, urcuşul duhovnicesc nu înseamnă nici renunţarea la simţuri, nici abandonarea ştiinţelor. Facultăţile sensibile nu devin inutile odată cu înduhovnicirea vieţii. Până la urmă, toată creşterea noastră spirituală prin lucruri este posibilă pentru că în lumea creată şi în toate împrejurările vieţii, fie că este vorba de experienţe de cunoaştere, în accepţiunea cea mai tehnică cu putinţă, sau de experienţele de viaţă, stă ascunsă lucrarea unui Subiect Care ne iubeşte şi care a pus în ea toate înţelesurile care să ne călăuzească spre El.

Părintele Stăniloae scrie că noi creştem spiritual prin viaţa din lumea creată, pentru că Dumnezeu le-a rânduit pe toate în aşa fel încât să cunoaştem tot mai mult, prin ele, intenţiile Lui iubitoare faţă de noi. Rolul purificării gândurilor, faptelor şi deprinderilor vieţii creştine se arată în aceea că îl aduc pe om în situaţia de a vedea în lucrurile din lume, „sensurile lor curate, dumnezeieşti, deci deschise spre infinit“, adică în starea de a le sesizeza aşa cum sunt ele „în legătura lor cu Dumnezeu, sau în scopul în care le-a gândit Dumnezeu.“10 Cultivarea virtuţilor schimbă forma minţii şi orientarea simţirilor, încât nici prima, nici celelalte nu mai împiedică în vreun fel cunoaşterea lucrărilor lui Dumnezeu din cele create. De aceea, Isaia Pustnicul scrie: „Când se va elibera mintea, se va înlătura tot ce e la mijloc între ea şi Dumnezeu“11.

Cunoaşterea ştiinţifică, luată împreună cu virtutea, ne arată că putem trăi în solidaritate şi dragoste, în împliniri mai mari, care pot transforma şi mai mult viaţa, decât o poate face simpla pătrundere a raţionalităţii lumii.

1 Sf. Ioan Gură de Aur, „Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit“, omilia VI, în vol. „Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, Comentariile sau explicarea Epistolei către Filimon“, Editura Nemira, 2005, p. 188;

2 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 214, în Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 250;

3 Ibidem, pp. 248-249;

4 Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologie Dogmatică Ortodoxă“, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 293;

5 Ibidem, p. 242;

6 Pr. Prof. D. Stăniloae, „Dinamica Creaţiei în Biserică“, în Revista „Ortodoxia“, nr. 3-4, 1977, p. 286;

7 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 214, în Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua“, ed. cit., p. 250;

8 Marcu Ascetul, „Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc prin fapte“, cap. 46, în „Fil. rom.“, vol. I, p. 258, 259;

9 Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologie Dogmatică Ortodoxă“, vol. I. p. 247;

10 Pr. Dumitru Stăniloae, nota 214, în Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua“, ed. cit., p. 250;

11 Ibidem.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!