Analiză
Duh şi instituţie în eclesiologia ortodoxă

Duh şi instituţie în eclesiologia ortodoxă

Lect. Dumitru Pintea, 20 Octombrie 2012

Comemorarea de Biserica Ortodoxă Română în acest an a cuvioşilor părinţi Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria şi Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim, de la naşterea cărora s-a împlinit o sută de ani, a readus în câmpul reflecţiei teologice tema autorităţii părintelui duhovnicesc şi poziţia acestuia faţă de autoritatea ierarhică în Biserică. Contribuţia îi aparţine pr. prof. dr. Constantin Coman de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti. Tema trimite în fapt la reflecţia teologică asupra relaţiei dintre Sfântul Duh şi Hristos în planul eclesiologic la care mă voi referi în continuare.

Cu titlul "Autoritatea ascetică versus autoritatea ierarhică", tema a fost supusă reflecţiei teologice, dintr-un alt unghi, şi de lect. dr. Damian Lemeni de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Timişoara. Prof. D. Lemeni circumscrie tema anunţată la Antichitatea creştină târzie şi se sprijină exclusiv pe "câteva texte ale monahismului primar". Perspectiva din care e prezentată relaţia dintre autoritatea ascetică harismatică şi autoritatea ierarhică eclesială este cea caracteristică modului de abordare a mişcărilor harismatice de tip profetic din secolul al II-lea creştin şi care apoi a fost adoptată şi de teologii moderni din spaţiul Reformei. În perioada modernă o serie de teologi, începând cu A. Harnack, pleacă de la supoziţia că în epoca primară, postapostolică şi patristică, au existat în Biserică două tipuri de putere: una harismatică, iar alta reprezentată de organizarea eclesială şi de tip secular, care conducea treburile fiecărei Biserici locale. Acest punct de vedere a dominat teologia secolului al XIX-lea şi în bună parte pe cea din secolul XX. Referinţele bibliografice utilizate de autor se circumscriu acestui mod de a privi lucrurile. Remarcăm că excursul teologic se realizează cu ignorarea realităţii eclesialităţii, iar cele două lucrări, harismatică şi sacramentală, care îşi au temeiul în Tainele Botezului, Mirungerii şi Preoţiei sunt considerate în afara sobornicităţii şi într-o perpetuă criză eclesială.

Orice slujire în Biserică este întemeiată pe harisme

Foarte pe scurt, observăm faptul că monahismul s-a afirmat ca o prezenţă dinamică şi profetică în criza hristologică din secolele V-VII, ca şi în cea iconoclastă din secolele VII-IX. Contribuţia monahismului a fost hotărâtoare, ca de altfel şi la unele sinoade, dar lupta n-a fost între autoritatea harismatică şi cea ierarhică-eclesială, ci între erezie şi ortodoxie. Nu doar monahismul, ci întreg trupul Bisericii este purtător al harismei discernământului (akrisis) şi al harismei încercării (dokimasia) şi are vocaţia mărturisirii şi judecării învăţăturii de credinţă predate în Biserică.

Referindu-se la tema diferenţei dintre cei pe care în limbajul informal îi numim harismatici şi respectiv ierarhie, episcopi, preoţi şi diaconi, teologul Nikolai Afanasiev remarca: "trebuie să recunoaştem că aceste diferenţieri sunt imaginare şi se bazează pe o neînţelegere. Toate slujirile în Biserică sunt întemeiate pe harisme, fapt pentru care toţi cei ce sunt învestiţi cu ele sunt harismatici, cum sunt de fapt toţi membrii Bisericii, pentru că, intrând aici, toţi primesc darurile preoţiei împărăteşti. Dacă am admite posibilitatea că ar exista în Biserică anumite forme de slujire fără darurile Duhului, am recunoaşte existenţa unui spaţiu neharismatic în interiorul Bisericii, şi natura ei harismatică ar fi astfel pusă la îndoială.

Cât priveşte fuga de preoţie a unor Părinţi din pateric, invocată de prof. D. Lemeni în susţinerea tezei conflictului dintre harismatic şi eclesial în Biserica veche, aceasta nu-şi are motivaţia în opoziţia harismaticului faţă de ierarhia eclesială, ci în conştiinţa înduhovnicită a valorii şi importanţei eclesiale a preoţiei. Exemplul Sfântului Grigorie Teologul şi cel al Sfântului Ioan Gură de Aur au clarificat pentru totdeauna această temă.

Pr. prof. Constantin Coman, în articolul publicat, circumscrie tema pe care o propune reflecţiei teologice la spaţiul eclesial şi duce dezbaterea mai departe, propunând o fundamentare a diferenţierii între puterea harismatică şi cea ierarhic-sacramentală pe temeiul teologiei trinitare, mai precis pe relaţia iconomică dintre persoanele Sfintei Treimi. Propunerea abordării acestei teme eclesiologice prin raportare la relaţia trinitară iconomică dintre Tatăl şi Fiul şi postularea de aici a unei ordini (taxis) eclesiale între cele două puteri, harismatică şi eclesial-sacramentală, este nouă şi provocatoare.

Cred că tema relaţiei dintre puterea duhovnicească şi cea ierarhică poate să fie abordată doar din interiorul Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe, căreia îi aparţine chemarea de a învăţa, de a mărturisi şi vesti din interiorul experienţei eclesiale, pe temeiul sfintelor canoane şi din perspectiva teologiei eclesiologice şi a dogmei Sfintei Treimi, astfel ca prin această abordare să găsim acele răspunsuri şi puteri noi care să confirme unitatea noastră de teologhisire şi evlavie cu cea a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, în ortodoxia credinţei şi a sobornicităţii experienţei eclesiale. O dezbatere în afara dogmei eclesiologice apreciez că ar duce inevitabil la slăbirea unităţii credinţei, a unităţii eclesiale în Hristos şi în Sfântul Duh, precum şi la ratarea premiselor teologice fundamentale ale temei.

"A vorbi despre Hristos înseamnă a vorbi în acelaşi timp despre Tatăl şi Duhul"

Observaţia de la care pleacă excursul pr. prof. Coman este constatarea că "în ciuda rolului covârşitor pe care îl au duhovnicii... în viaţa Bisericii, ei nu sunt prezenţi ca atare în eclesiologia teologiei noastre. Răspunsul că duhovnicii se regăsesc în preoţi şi că duhovnicia este o lucrare care ţine de preoţie nu mi se pare suficient". Această observaţie critică capătă valoarea unei interogaţii asupra locului (taxis) şi importanţei pe care o acordă teologia ortodoxă pnevmatologiei în doctrina despre Biserică. Interogarea teologică este validă eclesial întrucât dezbaterea şi formularea unor opinii teologice îşi au suportul chiar în realitatea harismatic-sacramentală a eclesialităţii, ca şi în "harisma adevărului" proprie episcopatului de succesiune apostolică. Eclesialitatea sobornicească şi succesiunea apostolică sunt cele care permit teologiei să discearnă în chip profetic între relativitatea istorică a diferitelor epoci şi între ceea ce este permanent, să se înalţe peste spiritul vremii noastre şi să intre în sobornicitatea adevărului.

Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, o voce autorizată în eclesiologia ortodoxă contemporană, referindu-se la Biserică, "trupul lui Hristos constituit în Duhul", şi evidenţiind relaţia dintre hristologie şi eclesiologie, atrage atenţia asupra existenţei a cel puţin două modele hristologice. Ambele pleacă de la modul în care este înţeleasă persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Unul, de la înţelegerea lui Iisus Hristos ca individ istoric şi obiectiv, înfăţişându-se ca Adevăr. Acest mod de a-L înţelege pe Hristos nu poate evita distanţa dintre El şi noi, care nu poate fi acoperită decât cu ajutorul unor mijloace harice de comunicare a adevărului, realizate cu asistenţa şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Altul este tipul de hristologie în care Hristos, deşi persoană particulară, este văzut în funcţionalitatea Sa relaţională cu Trupul Său, Biserica. În acest tip de hristologie Duhul Sfânt nu mai este cineva care ne asistă umplând distanţa dintre Hristos şi noi, ci o persoană a Sfintei Treimi care realizează în istorie Trupul lui Hristos sobornicesc - Biserica. În acest mod hristologia se constituie pnevmatologic. Între Hristos şi noi nu mai există distanţă şi spaţiu vid care trebuie să fie acoperite prin mijloacele harului. Actualizând evenimentul Hristos în istorie, Sfântul Duh îl realizează deodată, atât în particularitatea Sa ontologică de persoană distinctă, cât şi în capacitatea Sa funcţională de trup al Bisericii şi recapitulare a tuturor lucrurilor. "Atât de mare este taina hristologiei, încât evenimentul Hristos este unul care nu se defineşte prin el însuşi... ci ca parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Hristos înseamnă a vorbi în acelaşi timp despre Tatăl şi Duhul."

Dacă e adevărat că hristologia ortodoxă este pnevmatologică, este adevărat şi că în aceeaşi măsură pnevmatologia este hristologică. Aceasta o spune Sfântul Vasile cel Mare în "Tratatul despre Duhul Sfânt", unde zice: "Domnul a învăţat că închinarea trebuie să se facă în Duh şi Adevăr. Adorând pe Fiul, adorăm pe Cel ce este chipul lui Dumnezeu şi Tatăl. Adorând pe Duhul, adorăm pe Cel ce arată în sine divinitatea Domnului. De aceea şi în adorare Duhul este nedespărţit de Tatăl şi de Fiul. Şi dacă te afli în afara harului Duhului, nici nu vei adora cu adevărat, iar dacă te mişti înlăuntrul Lui, cu nici un fel nu-L vei separa de Dumnezeu. Pentru că este imposibil să vadă cineva chipul lui Dumnezeu cel nevăzut fără iluminarea Duhului. Prin iluminarea Duhului vedem strălucirea slavei lui Dumnezeu, adică pe Fiul, iar de la Fiul ne ridicăm cu mintea la Tatăl al cărui chip şi pecete este Fiul."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!