Memoria Bisericii
Duhovnicul Constantin Sârbu de la Biserica Sapienţei din Capitală

Duhovnicul Constantin Sârbu de la Biserica Sapienţei din Capitală

Adrian Nicolae Petcu, 10 Ianuarie 2012

În februarie 1964, părintele Constantin Sârbu era eliberat din domiciliul obligatoriu, sperând să se poată întoarce la ctitoria sa de suflet, Biserica "Sf. Împăraţi" de la Bariera Vergului din Bucureşti. La întoarcerea acasă, vrednicul cleric nu a mai putut sluji aici, patriarhul Justinian numindu-l la noua parohie a Sapienţei din apropierea râului Dâmboviţa. Cu rugăciune şi sprijinul credincioşilor care se strângeau tot mai mult în jurul acestei bisericuţe, multă vreme închisă, părintele Constantin a închegat o solidă comunitate euharistică, totodată fiind recunoscut ca un ales duhovnic, după cum aflăm din mărturiile contemporanilor săi: "Avea o dragoste deosebită pentru bătrânii neputincioşi şi singuratici, pentru ordine, estetică, muzică, flori, curăţenie. Odată, văzând nişte credincioase tinere într-o curte din apropierea bisericii, le-a întrebat ce caută acolo, fiindcă locuiau departe de biserică. Când i-au răspuns că vin mereu la o mătuşă singură şi bătrână ca să stea de vorbă cu dânsa, s-a înduioşat: "Nici nu ştiţi ce mult îmi place acest gest al vostru. Aşa să faceţi mereu, că-i place lui Dumnezeu". Spovedania făcută de părintele Sârbu îţi aducea o mare muţumire şi uşurare sufletească. La prima mea spovedanie, îşi aminteşte o credincioasă, când am început să-i spun păcatele, ochii i s-au umezit şi umplut de lacrimi şi până am sfârşit mărturisirea părintele plângea cu lacrimi fierbinţi, însoţit de o mirare fără margini, poate şi pentru inocenţa şi candoarea cu care i le spuneam. După câtva timp a povestit credincioşilor, fără să dea în vileag numele meu, ce era în stare să facă şi să creadă o fiică duhovnicească a sa, explicând gravitatea păcatelor respective drept învăţătură pentru aceştia (era vorba de spiritism şi credinţa în reîncarnare). Ne pregăteam pentru spovedanie cu atâta dragoste şi sfială, ca şi cum ne duceam chiar în faţa Mântuitorului, fiindcă simţeam că părintele ne înţelege, ne iartă şi suferă pentru noi, cei care săvârşim greşeli peste greşeli, cu inocenţă. Dânsul le ierta învăţându-ne cum să ne îndreptăm".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!