Theologica
Duhovnicul şi duhovnicia

Duhovnicul şi duhovnicia

Alexandru Tudor, 19 Martie 2010

Perioada postului este menită să ne prilejuiască însănătoşirea puterilor noastre sufleteşti schilodite prin multele păcate. Având în vedere acest lucru, cum ar trebui, deci, să ne ocupăm de sănătatea noastră duhovnicească? La cine să mergem? Poate că de propriul suflet fiecare e capabil să aibă grijă, dar - să fim realişti - nici trupul nu-l poate vindeca oricine. Atunci, de patimi, bolile sufletului, cine poate să ne ajute să scăpăm? Răspunsul e simplu: de boală te scapă doctorul, iar, pentru suflet, acesta se numeşte părintele duhovnic.

În toată istoria vieţii sale omul are de-a face cu greutăţi şi probleme de tot soiul. Nu e vorba aici numai de dificultăţi materiale sau fizice, de lipsuri băneşti ori boli trupeşti, ci şi de probleme de ordin sufletesc, spiritual. Neajunsurile materiale sunt, în unele cazuri, extrem de pregnante, iar neplăcerile cauzate de acestea uneori sunt greu de exprimat pentru cineva care nu s-a confruntat niciodată cu aşa ceva. Cu toate acestea există un soi de neajunsuri care se dovedesc mult mai chinuitoare şi care fac viaţa mult mai grea. Există un soi de probleme ce înmulţesc urâtul vieţii şi care, de cele mai multe ori, sunt cauza acestui urât. Este vorba de neputinţele sufleteşti. Există o vorbă în popor cum că e bine să avem sănătate, că apoi le ducem pe toate, iar vorba aceasta nu poate să fie mai valabilă ca atunci când e vorba de sănătate sufletească. Dacă omul e împovărat cu lipsuri materiale, poate chiar cu diverse boli, dar în suflet are pace şi ordine, nimic nu mai e cu adevărat împovărător. Cele care dau fericire vieţii sunt curăţenia şi liniştea sufletească, pentru că un om tulburat e un om nefericit indiferent dacă e îndestulat şi sănătos.

Având în vedere lucrurile menţionate, putem afirma că ţinta omului ar trebui să fie dobândirea păcii lăuntrice, ca, având-o pe aceasta, să poată depăşi orice altă greutate a vieţii. Cum se obţine, însă, această pace?... Răspunsul îl găsim la cei ce şi-au dedicat toată viaţa, toate eforturile, pentru realizarea acestui deziderat şi l-au şi împlinit, la Părinţii Bisericii din toate timpurile, cei ce au urmat voia lui Dumnezeu şi s-au unit cu Dumnezeu, cei care şi-au sfinţit viaţa încă dinainte de adormirea după trup. Aceşti oameni, prin mila Domnului, au cunoscut că rădăcina răului din lume e în sufletele noastre, că la nivelul sufletului se dă un "război nevăzut" între bine şi rău, între pornirile păcătoase şi sufletul doritor de împlinire, de desăvârşire.

Cu alte cuvinte, toate eforturile trebuie îndreptate spre curăţirea de patimile trupeşti şi sufleteşti, prin săvârşirea voii lui Dumnezeu, şi spre unirea în dragoste cu Dumnezeu. Nu e uşoară, însă, realizarea acestui lucru, tocmai datorită naturii patimilor, care îl fac pe om să piardă percepţia realităţii, să piardă contactul cu adevărul, dar şi din cauza diavolului ce înşală pe om cât poate de mult. În aceste condiţii, atingerea desăvârşirii devine un lucru foarte dificil şi greu de obţinut, pentru că omul are de luptat atât cu pornirile sale rele, cât şi cu înşelările. E uşor să îţi pierzi direcţia când e tot timpul cineva ce încearcă din răsputeri să te deruteze numai ca să nu ajungi la ţintă. Nevoia stringentă, în acest caz, este aceea a unui povăţuitor, a unei călăuze, care să cunoască drumul cel mai bun spre mântuire. Acela este părintele duhovnic.

Paradoxal, omul se poate "trezi" robit de sine însuşi

Calea spre mântuire este una dificilă, este "calea cea strâmtă", iar lucrurile stau aşa pentru că diavolul se luptă să ne deruteze, să ne abată de la menirea noastră de dumnezei după har. Aşa se face că, înşelaţi de acesta, oamenii, începând cu primii dintre ei, părinţii Adam şi Eva, se chinuie să afle drumul care duce spre Dumnezeu, iar patimile, mai mici sau mai mari, au devenit pentru fiecare o a doua natură. Această a doua natură deturnează fiinţa umană de la normalitatea în care a fost creată şi însuşi avântul spre infinit şi desăvârşire este răsturnat spre valori secundare, ceea ce determină denaturarea sufletească şi trupească a omului. Acesta devine "purtat de patimi", se "trezeşte" stăpânit, robit de sine însuşi, în mod paradoxal. Astfel, pentru a putea reveni la starea firească a fiinţei sale, omul e nevoit să facă un efort de nevoinţă, de asceză, prin care să înfrângă pornirile rele şi să iasă de sub tirania propriilor patimi. Cu alte cuvinte, el e nevoit să ducă o luptă cu sine însuşi, cu propriul egoism, cu propriul individualism.

Pentru aceasta e nevoie, însă, de un povăţuitor capabil să discearnă binele de rău, să identifice boala care îl stăpâneşte pe om, care să "arbitreze" lupta acestuia cu sinele cel pătimaş. De altfel, ca persoană, omul nu poate vieţui decât în mod comunitar şi tocmai acest lucru este denaturat prin individualismul patimilor, ceea ce face ca numai în comuniune să se poată reveni efectiv la normalitate. Este nevoie de un altul care să mă povăţuiască atunci când eu însumi mă clatin. Acest altul e părintele duhovnicesc.

"Mai întâi trebuie tu să ai, ca apoi să dăruieşti şi altora"

Se înţelege că părintele duhovnicesc nu poate fi decât acela care el însuşi a ajuns să nu mai fie rob al pasiunilor. Este o chestiune de bun-simţ. Nu poate cineva să fie călăuzitor pe-o cale dacă n-a trecut şi el, măcar o dată, pe acolo. Sfântul Nicodim Aghioritul spune foarte clar că cel care îndrumă pe alţii nu trebuie să fie un nepriceput, un neexperimentat: "Mai întâi, aşadar, tu, Părinte, care vrei să te faci duhovnic, trebuie să ai o virtute şi o sfinţenie deosebită şi mai presus de a celorlalţi oameni, încă şi decât a preoţilor cu care vieţuieşti, dintre care vei fi ales. Şi patimile tale să le ai vindecate şi biruite şi să ai o sfinţenie deosebită de a celorlalţi. Fiincă tu, care vei fi rânduit duhovnic, trebuie să petreci o viaţă duhovnicească, călăuzit de darul şi socotinţa Sfântului Duh, dacă vrei să ai nume adevărat de duhovnic şi să răspunzi cerinţei" (Carte foarte folositoare de suflet). În privinţa acestui subiect Sfântul se exprimă deosebit de plastic, prin vorbele mai multor Sfinţi Părinţi predecesori ai săi: "...într-un cuvânt, mai întâi trebuie tu să ai, ca apoi să dăruieşti şi altora, căci "împărtăşirea (din ceva) merge înaintea dăruirii", cum spune Dionisie Areopagitul".

La Sfântul Ioan Gură de Aur putem găsi o comparaţie foarte sugestivă pentru a sublinia necesitatea competenţei în slujirea duhovniciei: "Să ne închipuim că e vorba de alegerea unui comandant de oştire şi că cei care au puterea să facă numirea ar chema un fierar sau un cizmar sau un alt meseriaş şi i-ar încredinţa lui conducerea oştirii. Ei bine, eu n-aş lăuda pe ticălosul acela care ar primi o astfel de slujbă şi care şi-ar da toate silinţele să se arunce de bunăvoie într-o primejdie sigură. ş...ţ Dacă m-ar duce cineva la o corabie mare, cu mulţi vâslaşi şi încărcată cu multe mărfuri de mare preţ, şi mi-ar porunci să mă aşez la cârma vasului, ca să trec Marea Egee sau Marea Tireniană, l-aş refuza de la primul cuvânt. Iar dacă cineva m-ar întreba pentru ce fac asta, i-aş răspunde: Ca să nu scufund corabia" (Despre preoţie). Rezultă, din spusele Sfântului, că un duhovnic neînduhovnicit, ca să spunem aşa, nu numai că nu e de dorit, dar este chiar dăunător şi distructiv: "E primejdios să purceadă cineva să înveţe dacă nu s-a silit pe sine mai întâi să ajungă la ceea ce învaţă, prin făptuire. Căci, precum având cineva o casă putredă îi vatămă pe străinii primiţi prin căderea ei, tot aşa şi aceştia, dacă nu s-au zidit mai înainte pe ei înşişi în chip sigur, îi vor pierde împreună cu ei şi pe cei ce vin la ei. Căci prin cuvinte îi cheamă la mântuire, iar prin felul lor de viaţă mai degrabă păgubesc pe nevoitori" (Sf. Ioan Scărarul).

Duhovnicia, o responsabilitate uriaşă

Duhovnicia e o responsabilitate foarte mare ce pretinde mult de la duhovnic. Acesta este responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le păstoreşte şi nu poate invoca nicicând pretextul neştiinţei, deoarece pentru aceea este pus să îngrijească de fiii săi duhovniceşti, după cum spune şi proorocul Iezechiel: "Dacă atunci când vine sabia străjerul nu trâmbiţează poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului" (Iez. 33, 6). Acelaşi Sfânt Nicodim Aghioritul vorbeşte foarte răspicat în acest sens: "Într-un cuvânt îţi spunem, duhovnice, că raiul şi iadul, viaţa şi moartea, mântuirea şi pierzania sufletelor în mâinile tale stau. Şi, dacă, prin buna ta îndreptare, aceştia se vor mântui, vei auzi cuvântul: "Dacă vei scoate lucru de preţ din cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea" ( Ier. 15, 19 ). Iar, dacă, dimpotrivă, din pricina îndrumării tale celei greşite şi a nepăsării tale se va pedepsi unul dintr-înşii, vei auzi cuvântul: "Cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta" (Iez. 3, 18)".

Vorbind despre măreţia slujirii preoţeşti, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că cel ce păstoreşte suflete are nevoie de o aşa de mare curăţie interioară şi de o aşa puternică legătură cu Dumnezeu încât să facă să strălucească în viaţa sa însăşi dumnezeirea: "Nu e vorba aici de comanda unei oştiri, nici de ocârmuirea unei împărăţii, ci de o slujire care cere virtute de înger. Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată spune: "Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20)". Cu alte cuvinte, povăţuitorul duhovnicesc are menirea ca prin viaţa sa curată să actualizeze în sine chipul lui Hristos ca, apoi, să-l întipărească şi-n fiii săi duhovniceşti, a căror grijă o poartă. Astfel se face că omul, când vine la duhovnic, vine ca-n faţa lui Dumnezeu, tocmai pentru că prin duhovnic lucrează Dumnezeu. Vorbind despre Sfânta Taină a Mărturisirii, părintele Stăniloae afirmă: "De fapt, preotul se şterge cu totul în faţa lui Hristos, punând în faţa conştiinţei penitentului pe Hristos, ca for suprem în faţa căruia nu se simte umilit nici un om, for care este în acelaşi timp Persoana cu cea mai înţelegătoare şi iertătoare iubire".

Experienţa duhovnicească şi discernământul: harisme de mare preţ ale duhovnicului

În Taina Spovedaniei, cel ce se pocăieşte vine să ceară îndrumare de la părintele său cu gândul că Dumnezeu Însuşi este Cel ce îl luminează şi îl povăţuieşte prin acesta. Atunci când povăţuitorul duhovnicesc este un om care a reuşit să devină transparent Duhului Sfânt, acest lucru este cu atât mai uşor tocmai pentru că fiul duhovnicesc simte prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în părintele său. Iată cum vorbeşte cuviosul arhimandrit Sofronie Saharov despre Sfântul Siluan Athonitul, care i-a fost părinte duhovnicesc: "Contactul prelungit cu fericitul stareţ mi-a îngăduit să mă conving că îi erau cunoscute tainele Duhului şi, prin urmare, era un povăţuitor duhovnicesc sigur. După vizite excepţionale ale harului, puţin frecvente în istoria Bisericii, după un efort ascetic necontenit timp de aproape jumătate de secol, după câteva greşeli de pe urma cărora a avut de suferit în cursul primei jumătăţi a îndelungatei sale vieţi ascetice, stareţul a ajuns la o treaptă a cunoaşterii şi desăvârşirii care făcea din el un sprijin încercat pentru ceilalţi. ş...ţ Stareţul care, în Duhul Sfânt, se învrednicise să vadă pe Hristos, care fusese înălţat de Duhul Sfânt la contemplarea luminii necreate, purta în el această lumină. De aceea el putea distinge cu uimitoare perspicacitate adevărul autentic de măştile şi fantomele adevărului pe care omul le întâlneşte în chip inevitabil pe calea sa duhovnicească".

Dumnezeu a rânduit

ca oamenii să se povăţuiască unii pe alţii chiar dacă toţi sunt păcătoşi

Situaţia stă astfel în cazul unui părinte foarte înduhovnicit, însă, chiar şi-n cazul unuia cu mai puţină experienţă directă în ce priveşte trăirea în Duhul Sfânt, problema se pune la fel, deoarece părintele duhovnicesc stă pentru noi în faţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu în faţa noastră. E ca o icoană a lui Hristos.

Teologia ascetică afirmă că a asculta de duhovnic este echivalent cu a asculta de Dumnezeu, pentru că acesta din urmă nu face altceva decât să le transmită fiilor şi fiicelor sale sufleteşti cuvântul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere trebuie precizat că duhovnicul nu e un maestru spiritual, un guru, ci, după cum şi lumea i se adresează, el este un părinte sufletesc chemat să renască duhovniceşte pe ucenicii săi, dar nu prin propria înţelepciune, ci prin puterea lui Dumnezeu.

Întrebat cum cunoaşte aşa de limpede sufletul omului, Sfântul Serafim de Sarov a răspuns: "Eu nu văd nimica; eu nu ştiu nimica; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl ştiu ca cuvânt de la Dumnezeu şi pe acela îl dau. E Dumnezeu Care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic". Prin urmare, rugăciunea e atmosfera în care trebuie să se desfăşoare Taina Spovedaniei: rugăciune a ucenicului şi rugăciune a duhovnicului, ca Domnul să lucreze, prin cel de-al doilea, mântuirea primului. De aceea, spovedania trebuie adresată lui Dumnezeu, prin părintele duhovnicesc.

Chiar şi când duhovnicul e unul mai puţin încercat în trăirea mistică, Dumnezeu va răsplăti ascultarea şi supunerea noastră faţă de părinte, iar acesta, prin harul primit de la Mântuitorul, va face descoperită voia lui Dumnezeu pentru fiul său duhovnicesc. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că "toţi cei ce voiesc să cunoască voia lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să şi-o ucidă pe-a lor proprie", îndemnându-ne să punem în aplicare poveţele ocârmuitorilor noştri spirituali, chiar dacă se întâmplă ca ei să nu fie cu adevărat oameni duhovniceşti. "Dumnezeu nu este atât de nedrept încât să îngăduie a fi înşelate sufletele care s-au smerit cu credinţă şi nevinovăţie înaintea sfatului şi judecăţii aproapelui, căci, chiar dacă cei întrebaţi sunt fără de minte, prin ei va grăi Cel nematerial şi nevăzut". În acest sens este pilduitoare mărturisirea Avvei Dorothei. Acesta mergea la duhovnicul său, Avva Ioan, pentru orice frământare sufletească, însă de multe ori era ispitit să nu mai ceară sfat, deoarece oricum intuia ceea ce avea să-i zică, dar mergea totuşi, chiar dacă părintele îi spunea chiar lucrurile pe care le intuise. Făcea acest lucru pentru a nu se încrede prea mult în voia sa şi pentru a primi confirmare de la parinte, pe care o lua ca din gura lui Dumnezeu, fiindcă ştia că orice gest individualist se află sub înrâurirea diavolului. Se poate observa, astfel, că şi ucenicul are o mare responsabilitate pentru calitatea spovedaniei sale, căci, pentru cel care cu adevărat se pocăieşte, Mântuitorul Hristos lucrează în chip minunat spre însănătoşirea sa sufletească, fiinţială.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!