Reportaj
Duhul Crasnei a dat Bisericii şase episcopi

Duhul Crasnei a dat Bisericii şase episcopi

Dumitru Manolache, 08 Mai 2011

La numai 50 km de Ploieşti, spre Braşov, prin Vălenii de Munte, pe raza comunei Izvoarele, la poalele Munţilor Ursoaia, se înalţă spre cer, din verdele crud al pădurii, Mănăstirea Crasna. Un "ochi de var" strălucitor, ce iradiază clorofila împrejurului, înnobilând credinţa neamului cu lucrarea unui duh aparte: Crasna a dat altarelor Ortodoxiei româneşti şase episcopi. Aici se învaţă continuu şi se slujeşte în taina vechilor sihaştri. Şi dacă ar trebui să aduni toată această uimire la un loc i-ai spune pur şi simplu: părintele arhimandrit Nicodim Dimulescu.

Să despici perdelele dese de ploi, forfecând aerul albastru al zorilor unei dimineţi îngheţate de mai, zdrobit de aglomeraţia îmbâcsită a oraşului, ca să poţi apuca spre neştiutele drumuri ale unei mănăstiri de dincolo de zidurile închipuitului, poate părea la prima vedere doar aventura unor gazetari exaltaţi. Dar cum închipuitul de dincolo naşte taină, chemare, nimic nu-ţi mai stă în cale ca să-l atingi.

Aşa am pornit noi la mijloc de săptămână spre Crasna. O mănăstire apropiată Bucureştilor, depărtată, retrasă însă de lumea ne-lume a oraşului. Şi după ce am străbătut câmpia şi dealurile, înşirând satele şi oraşele pe firul nevăzut al unei mătănii, am ajuns la un capăt de drum, în faţa cetăţii aparent inexpugnabile a pădurii. Aici, în acest punct, mijlocul nostru modern de deplasare s-a recunoscut învins. De aceea, doar maşina lui nea Costel, şoferul Mănăstirii Crasna, obişnuită cu noroaiele locului, ne-a luat în "spinare" şi ne-a trecut dincolo, lăsându-ne teferi şi curaţi la încălţări în pragul minunii.

Dar pentru noi întâmplarea avea să capete sens abia la întoarcere, când, ajunşi acasă, luminaţi din Lumina Învierii şi a Cuvântului cu care ne-am hrănit la Crasna, aveam să-i înţelegem rostul. Căci fără drumul acesta greu, întortocheat, plin de gropi şi noroaie, nu am fi aflat ce înseamnă bucuria de a birui încercarea şi nici nu am fi gustat din nectarul înţelepciunii. De aceea, această punte între lume şi cer, între păcat şi Rai, este necesară. Fără ea, ai putea să crezi că atingerea cerului este lină, uşoară, la îndemâna oricui şi că îndrăzneala cugetului ar fi posibilă fără nevoinţă. Fără rugăciune şi cruce.

Nemărginirea şi tăcerea care definesc Raiul

Ne-am trezit, aşadar, în Rai. Cu respirarea tăiată, goliţi de gânduri, căci nu ne venea a crede frumuseţea ce ni se înfăţişa ochilor. Şi nici nu puteam înţelege cum de se roteau norii în jurul mănăstirii, ca un inel, refuzând să verse în clipele acelea zăvoaiele de ape ridicate la cer cine ştie prin ce locuri îndepărtate. Aici, însuşi timpul se spărsese, lăsând în urmă doar lumină.

Ne-am revenit încet-încet, cu ajutorul părintelui ieromonah Nectarie Petre, stareţul Mănăstirii Crasna. Şi, în numai câteva clipe, am devenit şi noi oameni ai locului, "îmbrăcaţi" în trecutul, prezentul şi speranţa sfântului lăcaş.

Însoţiţi de părintele stareţ, ne-am închinat în cele două biserici ale mănăstirii, cea veche şi cea nouă, şi în paraclisul de vară, uluiţi, bucuroşi, impresionaţi până la tăcere de istorie, de pace şi de necuvintele sfinţilor.

Căci, ce poate fi mai convingător şi mai înălţător decât să te afli pe locul unde pe la 1745 pustnicii din scobiturile munţilor din jur au ridicat aici, în taina pădurii, schit de lemn pentru rugăciune şi jertfă lui Hristos?

Ce poate fi mai nemărginit decât nemărginirea înşăşi a Creaţiei lui Dumnezeu, pe care o poţi vedea direct, fie şi numai pe chipurile sfinţilor atât de "ai noştri", cum îi zugrăvise cândva Pârvu Mutu în lungile lui zile de tăcere, recunoscute şi aici în vechea biserică, în înfăţişarea pe care le-a eternizat-o pe la 1832-1834 Costache Eliadie din Ploieşti şi fiul său, Toma?

Cum să poţi vorbi când afli că postelnicul Constantin Potlogea, fiu de preot al locului, aşeza împreună cu fiul său, Nicolae, sub pavăza Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena temelia actualului sfânt lăcaş şi întreaga avere a familiei, la scurtă vreme după ce se călugărise cu numele de Chesarie? Şi că refuzase să i se zugrăvească chipul în tabloul votiv al bisericii, plecând la Domnul puţin înainte de 1829, în taină, fără a-şi vedea ctitoria terminată? Şi că nici mormântul nu i se cunoaşte?

Şi nici cuvinte nu ai ca să cuprinzi în ele frumuseţea iconostasului cu foiţă de aur realizat la Viena în 1853 şi pictat cinci ani mai târziu de Anghel Tănase din Ploieşti. Sau icoana Maicii Domnului zugrăvită de Irineu Protcenco.

Ai putea să spui poate ceva despre urcuşurile şi coborâşurile istorice ale lăcaşului, despre neiertătoarele cutremure, incendii, prădările nemţilor din 1917 sau ale ocnaşilor evadaţi de la Slănic din 1920, despre desfiinţarea mănăstirii în 1960, dar ţi-ar rămâne foarte puţine de spus despre ceea ce a urmat după 1967, când primăvara s-a instalat din nou la Crasna.

Zidirea de suflete şi "şcoala" de episcopi

Acolo unde se afla doar fratele Pavel să păzească ce mai rămăsese din mănăstire, astăzi părintele ieromonah Pantelimon, veneau în 1967 călugării Nicodim şi Ghedeon, care aveau să adauge la purtarea de grijă a patriarhului Justinian harul lor şi un duh nou ce au făcut din vechiul schit actuala Mănăstire Crasna. Numeroase ridicări de construcţii, reparaţii, adăugiri şi alte lucrări s-au contopit cu cealaltă lucrare, cu celălalt duh: cel al zidirii de suflete.

Despre aceasta ne-a vorbit părintele Nectarie Petre, intrat în mănăstire la 15 ani, călugărit la 20, hirotonit diacon acum 11 ani şi preot în urmă cu şase ani, stareţ din toamna anului trecut.

Despre sine vorbeşte cu reţinere, spunându-ne totuşi că la îndemnul părintelui Nicodim şi-a desăvârşit studiile la "Institutul Sfântul Seghie" din Paris, unde în prezent este şi doctorand în anul trei, pregătindu-şi o lucrare care are ca temă "Spovedania, rolul pedagogic şi sfinţitor în practica pastorală". Şi ne-a mai mărturisit un lucru aparte, esenţial, părintele: "Există ceva anume ce m-a "captat" în această mănăstire, ce mă ţine şi astăzi aici: dragostea din această obşte. Ea m-a rechemat din Franţa după şapte ani şi unde cred că voi rămâne cât va rândui Dumnezeu".

Cu dânsul am vorbit însă mai mult despre o realitate unică în lumea monahală de la noi: Mănăstirea Crasna a trimis la slujirea altarelor Ortodoxiei româneşti şase episcopi dintre cei închinoviaţi aici: IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. "Toţi aceşti părinţi, toţi aceşti episcopi care au ieşit de aici s-au format în jurul părintelui Nicodim Dimulescu, cel care are o importanţă covârşitoare la formarea vieţuitorilor din obştea Crasnei. Acestor înalţi ierarhi se adaugă şi seria de stareţi de mănăstiri care au ucenicit tot aici: Antonie Liţă, de la Mănăstirea "Sfântul Pantelimon", din Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, Benedict Zbârnău, de la Ianculeşti, Teofil de la Balaciu, plecat la Domnul, Nicodim Burcea de la "Buna Vestire" de la Mirabella-Eclano-Italia, alături de care putem vorbi, şi de mulţi alţi părinţi duhovnici, precum Damian de la Zamfira, Sofronie de la o mănăstire din Moldova. Părintele Nicodim are o experienţă de mai mult de 60 de ani de mănăstire. A intrat la 13 ani şi jumătate la Mănăstirea Râmeţi, unde a putut cunoaşte şi a se forma, pentru ca la rându-i să formeze oameni. Lucrul acesta a rodit şi aici, în Mănăstirea Crasna, unde există 10 preoţi, patru diaconi, patru călugări şi restul până la 30 de fraţi, toţi trimişi de dânsul la studii şi desăvârşire", ne spune părintele stareţ Nectarie.

Despre cum lucrează trecutul prin prezent

Am discutat apoi despre ascultări, despre cea mai importantă dintre ele, participarea la slujbe, la rugăciune, dar şi despre "ocuparea de oameni", de pelerini. Aici, zilnic, este rânduit un părinte care primeşte oaspeţii, discută cu ei, le răspunde la frâmântări, le dă sfaturi şi le asigură o masă gratuită pe zi. "Este o tradiţie a locului rânduită de părintele Nicodim de când a venit aici, pe care o păstrăm şi cu nădejde în Dumnezeu încercăm să o ducem mai departe. Dacă reuşim să facem toate acestea datorăm puterea noastră şi legăturii cu trecutul. Această legătură aduce liniştea şi spiritualitatea locului. De aceea avem obligaţia să o ducem mai departe, chiar dacă provocările secolului în care trăim sunt mari. Însă Dumnezeu "naşte" şi formează vocaţii încă", ne-a spus părintele stareţ. Apoi ne-a vorbit despre figura luminoasă a părintelui Arsenie Praja, "pustnicul din Apuseni", prietenul şi părintele de suflet al părintelui Nicodim, care, în ultima parte a vieţii, a trăit la Crasna.

A fost acest părinte ca o lumină şi ca o dovadă că măsura sfinţeniei, la care toţi suntem chemaţi, poate fi atinsă şi în zilele noastre. Despre părintele Arsenie Praja se poate vorbi nopţi la rând. O vom face într-un articol viitor, dar nu putem să trecem acum fără a aminti că acest pustnic călătorea tot timpul desculţ, iarna topindu-i-se zăpada sub tălpi, că umbla îmbrăcat într-un cojoc toată vara, din "nebunie întru Hristos", că şi-a prevăzut sfârşitul şi că şi-a încheiat viaţa pământească într-o noapte de Înviere, rostind pe patul morţii răspuns la salutul "Hristos a înviat!", "Da. Adevărat a înviat Domnul!", după care s-a ridicat cu sufletul spre viaţa îngerească.

Mai bogaţi, mai senini şi mai încrezători

Mănăstirea Crasna nu poate fi mărturisită pe de-a-ntregul în puţinele cuvinte ale unui reportaj. Ar trebui să vorbim şi despre muzica psaltică învăţată aici, despre multe şi multe alte lucruri frumoase şi, nu spre final, despre părintele Nicodim însuşi, cu care am stat de vorbă. Dar nu putem trece peste marea sa smerenie încălcându-i rugămintea de a lăsa la o parte vorbele cuvioşiei sale. Mărturisim însă că am plecat de la Crasna mult mai bogaţi, mai senini şi mai încrezători după întâlnirea cu părintele, căci acum, mai mult ca oricând, avem încrederea că Biserica lui Hristos nu va fi niciodată învinsă. Şi că, aşa cum ne spunea şi părintele stareţ la final, ceea ce desăvârşesc călugării la Crasna este "un fel de a răspunde nevoilor cu care se confruntă Biserica astăzi, omenirea, pentru că monahul este în mănăstire şi pentru o cunoaştere mai amplă a Lucrării lui Dumnezeu, nu numai pentru posturi şi rugăciune, care sunt datorii esenţiale. Monahismul nu se opreşte. El este plămânul Bisericii care reînviorează cele pierdute sau pe care noi, oamenii trecători, le uităm". Neuitând nici noi de cele aflate la Crasna, ne retragem îndemnându-vă să căutaţi şi voi puntea dintre lume şi cer, dintre păcat şi Rai, ca să trăiţi pe viu bucuria "îmbrăcării" în duhul sfinţitor al Crasnei.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!