Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor iubirea Sfintei Treimi*

Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor iubirea Sfintei Treimi*

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Data: 19 Iunie 2013

Duminica a opta după Paşti (a Pogorârii Sfântului Duh)

Fiul înviat şi înălţat lu­crează în noi prin Du­hul Sfânt pentru a parcurge şi noi dru­mul spre starea de fii, în ca­re trupul e schimbat la faţă sau în­dumnezeit prin Duhul. Hris­tos Cel înălţat săvârşeşte în noi a­ceastă lucrare prin Duhul Său, aşa cum a săvârşit-o şi El în umanitatea Sa cât a fost pe pă­mânt. Duhul Lui ne duce spre starea în care a fost dus tru­pul lui Hristos prin Înviere, spre starea de fii schimbaţi la fa­ţă cu trupul, străluminaţi, în­dum­nezeiţi. Lucrarea aceasta a Fi­ului înălţat prin Duhul este o lu­crare de viaţă făcătoare şi sfin­ţitoare. Aceasta nu o poate fa­ce Fiul cu oamenii de pe pă­mânt, rămânând El pe pă­mânt, ci numai după ce a ajuns la ca­pă­tul deplinei pătrunderi a tru­pu­lui Lui de Duhul de via­ţă Fă­că­tor şi Sfinţitor. Lu­cra­rea a­ceas­ta sfinţitoare şi de via­ţă fă­că­toare e şi a Fiului şi a Du­hu­lui, sau e a Fiului prin Du­hul.

Astfel, Duhul purcede din Ta­­tăl şi Se odihneşte în Fiul, nu numai pentru a arăta de­pli­na unire în dragoste dintre Ta­tăl şi Fiul, dragostea Fiului ve­ni­tă de la Tatăl întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece şi la oameni dragostea Fiului, al Că­­rui chip sunt făcuţi oamenii, iar după ce aceştia se despart prin păcat de Dumnezeu, de-a Se face însuşi Fiul om în care lu­­crează Duhul, ca din El să trea­­că în oameni.

Această lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi prin pro­­oroci, pentru a-i întoarce şi pe ei spre Tatăl, sau a-i atrage şi pe oamenii uniţi cu Fiul prin cre­­dinţă spre Tatăl, umpluţi de­­plin de Duhul din Fiul.

De aceea, Biserica a numit pe Duhul în Simbolul niceo-con­­stantinopolitan nu numai Sfânt şi de viaţă Făcător, ci şi Cel care a grăit prin prooroci. Cu­­vântul neîntrupat a pre­gătit ast­­­fel în prealabil pe oameni pen­­tru lucrarea ce-o va săvârşi prin Sine, atât cât va fi pe pă­mânt, şi apoi în oameni, după ce Se va înălţa înviat şi îndum­ne­zeit cu trupul.

„Hristos, Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt“

Lucrarea revelatoare comu­nă şi complementară a Fiu­lui şi a Sfântului Duh are o dezvol­ta­re. Paul Evdokimov vede a­ceas­tă dezvoltare ca o alternare a lu­crărilor mereu mai vădite ale Du­hului şi Cuvântului, mai bi­ne zis ale Ambilor, arătân­du-Se când unul, când celălalt mai vă­dit în această lucrare comu­nă. Duhul Sfânt a pregătit ve­ni­rea Cuvântului în trup, Care va lucra întâi în mod văzut a­su­pra trupului Său, nu fără pre­zenţa lucrătoare a Duhului în El, ducând trupul până la în­vi­ere, ca apoi să prelungească a­ceastă împreună-lucrare Hris­­tos ne­vă­zut, iar lucrarea Du­hu­lui săvârşindu-se în mod simţit în înduhovnicirea trupului ce­lor cre­dincioşi, spre învierea din viaţa viitoare. „Prin spusa pro­oro­cilor, tot Vechiul Tes­ta­ment este o Cincizecime preli­mi­nară în vederea apariţiei Fe­cioa­rei şi a acelui «Fie»“1. Apoi „Cin­cizecimea apare ca scopul ul­tim al iconomiei trinitare a mân­­tuirii. Urmând Părinţilor bi­sericeşti se poate chiar spune că Hristos este «Marele Îna­in­te-Mergător al Duhului Sfânt»“2. Pe de altă parte, Evdokimov ob­servă că Duhul Sfânt şi Cu­vân­tul sunt mereu împreună, dar într-o perioadă se află U­nul pe planul prim, iar în altă pe­rioadă, Celălalt. „În timpul lu­crării pământeşti a lui Hris­tos, relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt se efectua prin Hristos. Din contră, după Cincizecime, re­laţia cu Hristos se efectuează prin şi în Duhul Sfânt. Înăl­ţa­rea suprimă vizibilitatea isto­ri­că a lui Hristos. Dar Cinci­ze­ci­mea restituie lumii prezenţa in­teriorizată a lui Hristos şi acum îl revelează nu în faţă, ci în interiorul ucenicilor Săi“3.

A fost necesară lucrarea pro­fe­­tică a Duhului Cuvântului ne­întrupat, pentru ca oamenii să creadă în El când va veni în trup în chip minunat. Şi a fost ne­cesară venirea în trup a Fi­u­lui, pentru ca să înfieze cu a­de­vă­rat prin Dumnezeu umanita­tea în trup, ducând-o la înviere. Dar a fost necesară şi lucrarea Fi­ului întrupat şi înviat în chip ne­văzut prin Du­hul Sfânt, pentru a face pe oameni să înainte­ze într-o viaţă pământească du­pă modelul lui Hristos spre a a­junge la tru­pul înviat şi în­du­hovnicit, asemenea celui al lui Hristos.

Creştinismul occidental nu dă aproape nici o însemnă­tate lu­crării Duhului Sfânt în oameni după înălţarea lui Hris­tos sau lucrării lui Hristos cel înăl­ţat prin Duhul Sfânt. Ob­ser­văm o ruptură între Hristos şi Duhul Sfânt. Se afirmă în Hris­tos, separat, un Hristos al dis­cursurilor, nu al harului ne­creat din Sfintele Taine, al Ce­lui ce uneşte cu subiectul nostru energia dumnezeiască ne­cre­a­­tă, sfinţitoare, trans­for­ma­toa­re, de ridicare a credinciosului în alt plan. Orto­doxia e sin­gu­­ra care vorbeşte continuu de lu­crarea Duhului Sfânt cel de via­ţă Făcător şi Sfinţitor, Cel prin care Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu, cu un trup în­vi­at, străluminat, împreună cu toa­tă creaţia. Pentru ortodocşi, nu ajunge oa­menilor să fie ier­taţi numai pentru suprame­ri­te­le lui Hris­tos, sau să fie curăţiţi de păcate doar în viaţa viitoare prin­tr-o credinţă în efectul jertfei Lui, ci viaţa lor creşte în sfin­ţenie şi creşterea oamenilor în sfinţenie după modelul lui Hris­tos tinde spre a ajunge la un trup transfigurat, asemenea Lui, în viaţa viitoare, prin Du­hul lui Hristos.

Pentru Ortodoxie Dumnezeu îşi poate însuşi umani­tatea în mod real, ca mediu de transfor­ma­­re (transfigurare) şi norma­li­­tate asemenea Dumnezeirii în sfinţenie.

Dar pentru aceasta trebuie să ne silim şi noi să ducem o via­ţă pe pământ pe cât se poate du­pă modelul lui Hristos. Dar şi această silinţă a noastră de vie­ţuire ca fii ai lui Dum­nezeu ne este ajutată de Duhul lui Hris­tos. Ea începe prin naşte­rea noastră din nou prin Duhul Sfânt, care ni se dă în Botez. Prin aceasta ieşim din moartea spi­rituală care e una cu ali­pi­rea la lumea aceasta, socotită ca unica realitate. Duhul ne naş­te la o viaţă adevărată în Dum­nezeu şi ne sus­ţine în ea, şi aceasta e o înaintare în sfinţenie.

Duhul Sfânt în Tainele Bisericii

Mântuitorul promite pe de o par­te pe Duhul ce-L va tri­mite pe seama celor ce vor crede în El, pe de alta le spune că ei tre­bu­ie să-L primească prima da­tă prin Botez, pentru a se naşte din nou, deci ca fii ai lui Dum­nezeu, încetând să fie robii lumii materiale (Gal. 4, 7-9). El spu­ne lui Nicodim: „Adevărat, a­­devărat zic ţie: De nu se va naş­te cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Îm­­părăţia lui Dum­nezeu. Ce es­te născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este... Tre­buie să vă naşteţi de sus“ (Ioan 3, 5 - 6, 7). Dar a­ceş­tia se nasc ca fii ai lui Dum­nezeu pentru că Fiul lui Dum­nezeu cel întrupat se uneşte cu ei prin Duhul. „Ce­lor ce L-au pri­mit (pe Cu­vân­tul), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dum­­nezeu“ (Ioan 1, 12). De ace­ea pre­otul întreabă pe cel venit să se boteze (sau pe naşul lui): „Te lepezi de Satana?“ şi: „Te u­neşti cu Hristos?“ Iar acela răs­pun­de afirmativ la amândo­uă în­tre­­bările. Prin Duhul vine Hris­­tos, sau prin Hristos vine Du­­hul lui Hristos Care S-a înăl­ţat.

Pentru prefacerea pâinii şi vi­­nului în Trupul şi Sângele Dom­nului Hristos este cerută ia­răşi lucrarea Sfântului Duh: „În­că aducem Ţie această sluj­bă duhovnicească şi fără de sân­ge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine că­dem: tri­­mite Duhul Tău Cel Sfânt pes­te noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă pâi­nea aceasta cinstit tru­pul Hris­to­sului Tău, iar ce este în po­ti­rul acesta cinstit sân­gele Hris­to­­­sului Tău, prefăcându-le cu Du­hul Tău cel Sfânt“. Este în lu­crare întreaga Sfântă Trei­me: Tatăl preface da­rurile, dar prin Duhul, şi pâinea, şi vinul nu se pot preface în Trupul şi Sân­gele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos Însuşi.

Iertarea păcatelor în Taina Spo­vedaniei iarăşi se pro­duce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat şi suflă puterea Du­hu­lui peste Apostoli şi urmaşii lor spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23). Fiul suflă asupra lor pu­te­rea iertării păca­telor, dar pu­te­rea aceasta este Sfântul Duh.

Şi sfinţirea apei, prin care se sfin­ţesc toate cele stropite prin ea, are loc prin Duhul Sfânt ce­rut de la Domnul Hristos: În ru­găciunea de sfinţire a apei, pre­otul se adresează Celui ce a ve­nit să aducă tămăduiri oa­me­­nilor: „Şi acum trimite harul Prea­sfântului şi de viaţă Fă­că­to­rului Tău Duh, care sfinţeşte toa­te, şi sfinţeşte apa aceasta“. Du­hul este pute­rea suflată de Dum­nezeu, care sfinţeşte toate. Du­hul purcede pururea din Ta­tăl, e trimis prin Fiul spre a sfinţi toate, a înăl­ţa viaţa oa­me­­nilor şi, când voieşte, a tă­mă­dui toată boala.

Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii cre­a­ţii, de la Tatăl purcezând Du­hul, trecând prin Fiul, şi reali­zân­du-Şi lucrarea asupra celor ce­rute, mai ales ca să atragă pe oa­meni spre calitatea de fii ai Ta­tălui. Creaţia e atrasă spre Ta­tăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul şi u­ni­ficată prin Duhul Sfânt cu u­ma­nitatea Fiului. Umanitatea e sfinţită prin mişcarea pornită din Tatăl şi fă­cută spre Tatăl, a­­semenea Fiului, fiind în­cad­ra­tă în mişcarea Treimii de la Ta­tăl spre Fiul şi de la Fiul spre Ta­tăl, prin Duhul. Iubirea, por­ni­tă de la Tatăl spre Fiul prin Duhul şi întoarsă iarăşi spre Tatăl, prinde în cadrul ei şi umanitatea.

Dar să insistăm puţin şi a­su­pra sensului calităţii Duhu­lui ca Persoană de viaţă fă­cătoare şi sfinţitoare, deci şi asu­pra e­fec­telor ce le are Duhul asupra oa­menilor prin lucră­rile Lui.

Duhul este de viaţă Făcător, pen­tru că scoate pe oa­meni din moar­tea sufletească, înca­drân­du-i în viaţa de un conţinut tot mai înalt şi tot mai bogat pe cei morţi sufle­teşte, prin căderea în trecătoarele plăceri şi prin con­tinua sărăcire produsă de e­go­ism. De aceea, pe când în cân­ta­rea întreit sfântă Tatăl e nu­mit „Dumnezeu“, Fiul, „ta­re“, ca Cel Care a învins moar­tea răbdând-o, Duhului I se spu­ne „fără de moarte“. El ne-a dat prin naşterea prin Botez o via­ţă nouă, în sensul de viaţă în continuă creştere spiritu­ală, o viaţă neslăbită de moartea spirituală.

Apostolul Pavel descrie în E­pis­tola către Romani în cu­vinte de adânc înţeles viaţa cea nouă a celor ce au primit „Duhul în­fi­­e­rii“. El spune că devenind prin Duhul fii ai lui Dumnezeu, ne facem şi moş­te­nitori, îm­pre­u­­nă cu Hristos ca om, ai Îm­pă­ră­ţiei cerurilor. Însă aceasta în­­seamnă prea­mă­­rirea noastră cu Hristos după ce am pătimit îm­preună cu El: „Şi dacă suntem fii, sun­tem şi... împreună-moş­te­nitori cu Hristos, dacă pă­ti­mim îm­pre­ună cu El ca îm­pre­ună cu El să ne şi prea­mă­rim. Căci socotesc că pă­timirile vre­mii de acum nu sunt vred­ni­ce de mărirea care ni se va des­c­o­peri“ (Rom. 8, 17-18).

Prin Duhul devenim hristofori

Dar pătimirea prin care ne pre­gătim pentru slava vieţii noas­­tre viitoare în Dumnezeu şi pe care o suportăm prin du­hul de fii, dăruit nouă de Hris­tos, nu poate avea loc fără să a­vem şi pe Hristos, Care ne în­tă­reş­te în această pătimire a în­frâ­nării de la cele rele şi a răb­dă­rii unei vieţi supuse pentru cre­dinţă la tot felul de greutăţi şi necazuri. De aceea primim pe Hris­tos şi ca jertfă în Sfânta Îm­părtăşa­nie, ca să putem su­po­r­ta şi noi o via­ţă de jertfă, ne­su­­pusă plă­ce­ri­lor. Această via­ţă pătimitoare era suportată în Hris­tos ca foa­me, ca oboseală, ca batjocură, ca lo­vituri, ca răs­tig­nire; era o pă­ti­mire prin care în­tărea firea Sa o­menească îm­po­triva ispitei de hra­nă, de o­dih­nă, de slăvire lu­meas­că, de fri­ca morţii. El ne a­ju­tă şi pe noi, prin puterea Du­hului dă­ru­it nouă, să slăbim şi să desfi­in­ţăm patimile plăcerii şi ale e­go­­ismului. E o mare tai­nă cum Hris­tos, deşi înălţat la o via­ţă de­plin îndumnezeită ca om, poa­te să ne dea nouă pute­rea su­portării pătimirii du­re­roa­se. El nu rămâne nesimţitor la a­ceas­tă simţire a noastră. E ce­va analog cu simţirea mamei ca­­re trăieşte durerile copilului, a­­jutându-l să le învingă. Anun­ţa­­rea patimilor Sale Îl face pe Iisus să retrăiască spiri­tual a­ce­le pătimiri şi deci şi pătimiri­le ce­lui ce le trăieşte şi el din dra­gos­tea pentru El. Iar scă­pa­rea de patimile plăcerii şi egois­mu­lui este una cu o viaţă ridi­ca­tă în legătură cu Dumnezeu în­tr-un plan care nu mai e inclus în cre­aţie, ci într-o trăire mai în­dum­nezeită, care e una cu o via­ţă de sfin­ţenie. Ţinta înăl­ţării în această viaţă e una cu silinţa spo­ririi în iubirea lui Dum­nezeu, Care ne uneşte tot mai mult cu El. Sfântul Apostol Pa­vel descrie pe cel înaintat în a­ceastă via­ţă astfel: „Sunt în­cre­dinţat că nici moartea, nici via­ţa, nici îngerii, nici stă­pâ­ni­ri­le, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăl­ţi­mea, nici adâncul şi nici o altă făp­­tu­ră nu va putea să ne des­par­tă pe noi de dragostea lui Dum­nezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 8, 38-39). Prin Duhul purtăm „tot­deauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nos­tru“ (2 Cor. 4, 10).

„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întu­ne­ric, lumina», El a strălucit în ini­mile noastre, ca să strălu­ceas­că cunoştinţa slavei lui Dum­nezeu pe faţa lui Hristos“ (ca om), care „ne va aduce şi no­uă... slava veşnică covârşi­toa­re“ (2 Cor. 4, 6, 17).

Duhul dumnezeiesc este Du­hul de viaţă Făcător şi Sfânt, pen­tru că El este Cel în Care Dum­nezeu Tatăl, prin Fiul, ajun­ge până la noi, aducân­du-ne toată curăţia, slava şi sfin­ţe­nia dumnezeiască.

Duhul se numeşte aşa ca su­fla­­­re dumnezeiască, sau ca o a­di­e­re spirituală care ajunge din Ta­­tăl prin Fiul întrupat până la noi, adiere pe care o simţim din­tr-un plan superior lumii, ca o a­di­ere de bunătate, de iubire, de cu­răţie. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare şi a­tot­sfân­­tă e „ca un vânt“, ca „o su­fla­­re“ spirituală, deci ca un vânt ca­re are un glas, „care nu ştii de un­de vine, nici încotro se du­ce“. Ast­fel se întâmplă cu ori­cine e „năs­cut din Duhul“, du­pă spusa Mân­tuitorului că­tre Nicodim (Ioan 3, 5).

În această tainică adiere cu­noşti prin experienţă tainică pe Dum­nezeu, dar şi El te cu­noaş­te pe tine şi te face să te cunoşti pe tine în Dumnezeu. Şi, cu­nos­când pe Dumnezeu şi cu­nos­când drumul ce te poate duce la a­devărata ta realizare, nu mai slu­jeşti lumii trecătoare, ci lui Dum­­nezeu, Care-ţi asigură via­ţa veşnică. „Atunci necunos­când pe Dumnezeu, slujeaţi ce­lor ce din fire nu sunt dumnezei. Acum însă, după ce aţi cu­noscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cu­noscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile ce­le slabe şi sărace, cărora voiţi ia­răşi să le slujiţi ca înainte?“ (Gal. 4, 8-9).

Credinţa în Hristos, sau con­şti­inţa prezenţei lui Hristos în si­ne, nu o poate avea nimeni de­cât prin Duhul. Aceasta arată cât de uniţi sunt Duhul şi Hris­tos în cel credincios. Dar, pe lân­gă credinţa în Hristos şi via­ţa curată şi iubitoare de Dum­nezeu, Duhul dă fiecăruia şi u­ne­le daruri potrivite firii lui. „Ni­meni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Du­hul Sfânt. Darurile sunt feluri­te, dar acelaşi Duh... Unuia I se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de în­ţelepciune, iar altuia, după a­ce­laşi Duh, cuvântul cunoştin­ţei“ (1 Cor. 12, 3-4, 8). Şi da­ru­ri­le felurite ale celor mulţi se în­­tregesc între ele şi folosesc tu­turor. Căci calitatea cea mai înal­tă, spre care tre­buie şi pot îna­inta toţi prin Duhul, este iu­bi­rea. De aceea, dacă ar avea ci­neva vreun dar cât de mare, dar dragoste nu are, mincinos es­te (1 Cor. 13). Sfântul Vasile cel Mare a spus în acest sens că ori­ce dar are cineva, nu-l are nu­mai pentru sine, ci în primul rând pentru alţii.

Importanţa acordată de Bi­se­r­ica Ortodoxă lucrării Sfin­tei Tre­imi prin Duhul Sfânt în cei cre­dincioşi şi în toată creaţia, lu­crare ce aduce acestora viaţa no­uă şi veşnică şi sfinţenia, se ve­de din rugăciunea „Împărate ce­resc“, adre­sată Sfântului Duh, prin care începe Biserica u­nele din sluj­bele ei. În această ru­găciune îi spunem Duhului Sfânt „Îm­părate ceresc“, pentru că El ne înalţă în Împărăţia ce­rurilor, unde stăpâneşte ca Duh peste cele materiale. El es­te „Mân­gâietorul“, pentru că ne dă mângâiere în greutăţile şi ne­­cazurile vieţii pământeşti. El es­te „Duhul Adevărului“, pen­tru că ne descoperă calea ade­vă­rată, care este viaţa în Hris­tos, Fiul lui Dumnezeu Cel în­tru­­pat, sau Adevărul. El este „pre­tutindeni Acelaşi“, unind în credinţă şi iubire pe toţi. El „îm­plineşte toate“, pentru că ne sca­pă de toate lip­surile, ne dă via­ţa în Dumnezeu, care ne sa­tis­­face în toate. El este „Vis­tie­rul bunătăţilor“, căci toate cele bu­ne ne vin de la El şi le putem co­munica altora. Prin aceasta îm­pli­neşte de fapt toate. El este „Dă­tătorul de viaţă“, scă­pân­­du-ne de sărăcia existenţei moar­te, dându-ne nemurirea e­xis­­tenţei tot mai fericite. Pe El îl rugăm să Se sălăşluiască în­tru noi şi să ne curăţească de toa­tă în­ti­nă­ciunea, sfinţindu-ne, şi, prin aceasta, mântuin­du-ne.

* Preot profesor Dumitru Stă­niloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Edi­tu­ra Institutului Biblic şi de Mi­si­u­ne Ortodoxă, Ediţia a 3-a, Bu­cu­reşti - 2012, Lucrarea Fiului în­trupat în noi, după Înălţare, prin Duhul de viaţă făcător şi sfinţitor, pp. 81-89. (Titlul şi sub­linierile din text aparţin redacţiei)

Note: 1 ‑L'Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Ed. Du Cerf, Paris, 1969, p. 87.

2 Ibidem.

3 Ibidem, p. 96.