Reportaj
Dulceaţa Ortodoxiei de acasă

Dulceaţa Ortodoxiei de acasă

Ecaterina Luţişina, 20 August 2013
Zâmbete, jocuri, rugăciune, dans, bucurie, cântece. Acestea, ca şi multe altele, au umplut căuşul palmelor montane care adăposteşte Mănăstirea Tismana, timp de 10 zile (10-19 august), în care s-a desfăşurat tabăra de tradiţie şi spiritualitate pentru copii. Organizată de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Iosif, tabăra a adus la un loc, ca şi anii trecuţi, 55 de copii din familii de români stabilite în ţări precum Franţa, Marea Britanie, Belgia, Italia, Spania, dar şi din România.
 
Apărută din grija Înaltpreasfinţitului Mitropolit Iosif pentru generaţia de români născuţi sau crescuţi în afara hotarelor României, ideea a prins viaţă şi a fost transpusă în realitate pentru a oferi copiilor şansa de a cunoaşte mai bine credinţa părinţilor, tradiţiile poporului din care fac parte, precum şi limba maternă. Toate se întâmplă în cele două săptămâni pe care copiii le petrec în ţară, la taberele de pe lângă mănăstirile bogate în istorie, tradiţie şi viaţă duhovnicească. 
 
Mănăstirea Tismana este una din acele vetre monahale care îşi deschid larg, an de an, braţele părinteşti spre a-i îmbrăţişa pe copiii dornici de aventuri prin munţii şi văile sufletelor lor. Ca să cunosc îndeaproape activităţile taberei din acest an, m-am alăturat, timp de câteva zile, drumeţiei spirituale din zona Gorjului.

Contactul cu o spiritualitate întrupată

Ajunsă în tabără, am fost întâmpinată de zâmbetul larg al părintelui Iulian Nistea, preot la biserica ortodoxă română din Paris şi coordonator al taberelor de la Tismana din ultimii trei ani. Râsetele copiilor se furişau, din când în când, printre verdeaţa pădurii din preajmă. Părintele a început să-mi povestească despre provocările păstrării credinţei ortodoxe în străinătate cu care se confruntă românii stabiliţi acolo şi care îi afectează implicit şi pe copiii lor. Bunăoară, am aflat că în Franţa toţi copiii ştiu ce-i ramadanul, fiindcă şi meniul la cantinele şcolare se schimbă în perioada acestuia, pe când cuvântul „post“ rămâne un termen necunoscut de mulţi. „Copiii creştini din Occident trăiesc foarte izolaţi. Cu atât mai mult ortodocşii, care sunt o picătură într-un ocean. De aceea lor le face mult bine să fie împreună cu alţi copii care şi ei sunt creştini ortodocşi, merg la biserică, se roagă, postesc. Apoi e vorba de contactul cu o spiritualitate întrupată, un creştinism care s-a întrupat în modul de viaţă al oamenilor: cum mănâncă, cum se îmbracă, cum vorbesc şi altele, ceea ce doar aici găseşti.“
 
Din discuţia cu părintele aflu şi că locurile din tabără au fost ocupate într-o săptămână, jumătate din copiii veniţi având vârsta de 6-7 ani, fapt care nu s-a mai întâmplat anii trecuţi. „Ne bucurăm că interesul este în creştere şi că taberele devin mai cunoscute de familiile românilor din Occident. Încetul cu încetul se răspândeşte vestea bună despre ele, iar părinţii au încredere să-şi lase copiii, chiar şi aşa mici, de 6 ani, în tabără.“
 
De aici o iau spre foişor, unde se desfăşoară atelierele pentru cei mici, şi anume atelierul de lucru manual şi cel de iconografie. Atente la lucrul pe care-l fac, fetele adună cu migală mărgele de toate culorile, pe care le cos în brăţări. La cealaltă masă se lucrează cu plastilină, din care prind viaţă fluturi, buburuze, frunzuliţe şi alte forme dragi copiilor. Dincolo, la a treia masă, domneşte liniştea: copiii, atât băieţi, cât şi fete, pictează icoane pe lemn. Ajutaţi de maica Cornelia, ei îmblânzesc cu răbdare liniile pe care mâinile zglobii le întind cu pensula pe lemn. Iuliana, una din animatoarele taberei, mă sfătuieşte să merg şi la atelierul de comunicare, unde se află copiii mai mari, cu vârsta între 10 şi 13 ani.

„Îmi doresc să aflu taina din mine“

Urc scările ca să ajung în sala unde se desfăşoară atelierul şi până să ajung acolo întâlnesc o puzderie de ochi ce sclipesc a curiozitate, care mai apoi se întorc spre foile albe pe care joacă forme şi culori diverse: e atelierul de desen. Pe perete sunt lipite zeci de desene ale copiilor, care au pictat sfinţii pe care-i îndrăgesc. Încă puţin şi intru în sala atelierului de comunicare, unde prind firul unei discuţii liniştite între copii şi moderatorii atelierului - Paul şi Benedict. Se citeşte un  fragment din cartea părintelui Tadei de la Vitovniţa „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa“. Pe un perete stă lipit „copacul dorinţelor“, unde copiii şi-au exprimat aşteptările de la acest atelier. „Îmi doresc să aflu taina din mine“, scrie pe una din frunzele copacului. Pe ceilalţi pereţi sunt afişate desenele cu părinţii. „Tata, luna mea, care mă veghează totdeauna“, „mama mereu mă face să cred că soarele este o floare care răsare şi apune“, citesc pe acestea. 
 
Spre final, fiecare copil îşi spune impresiile despre felul în care s-a desfăşurat atelierul în acea zi. Aflu că înainte de a ajunge eu, copiii au discutat despre relaţia cu taţii lor şi mulţi dintre ei au plâns, mărturisind că şi-ar dori ca fiecare tată să acorde mai multă atenţie copilului său, astfel încât impresiile sunt mai puţin presărate de bucurie. „Eu astăzi m-am simţit foarte bucuros când i-am văzut pe ceilalţi plângând“, a spus Mihai. Râsetele nu întârzie să apară, aşa că Mihai continuă: „Oamenii din ziua de azi sunt ca morţii, sunt foarte reci, nu au aproape deloc sentimente. Sunt bucuros să ştiu că de cealaltă parte a lumii sunt oameni cu sentimente.“ Mihai are 12 ani, dar ultimii 7 ani i-a petrecut în Belgia, alături de părinţi, vizitând România doar în vacanţe. Mai târziu, tot el îmi explică: „La noi (în Belgia), copiii, în general, sunt reci, sunt secaţi de emoţii. Dacă le arăţi un film care e extrem de emoţionant, ei n-o să verse o lacrimă, ci o să se joace pe telefoane. De aceea pe mine m-a surprins că aici copiii au păstrat emoţiile“. 
 
După încheierea atelierului din acea zi, Paul îmi explică mai multe. „Titlul atelierului l-am gândit să fie «Călătorie spre inima ta» şi am ales să fie conceput pe trei direcţii: relaţia cu mine însumi, relaţia cu ceilalţi şi relaţia cu Dumnezeu. Foarte important a fost lucrul pe relaţia cu mama şi tata referitor la relaţia cu ceilalţi, fiindcă majoritatea copiilor suferă, în timp ce părinţii de foarte multe ori nu-şi dau seama de faptul că copiii lor au nevoie de atenţie şi atunci în sufletele lor se creează nişte răni. Dacă nu sunt oameni care să-i asculte la timp, să le vorbească despre asta, mai târziu acele răni se pot infecta şi te trezeşti la 20, 25 sau 30 de ani cu un om care face lucruri pe care oamenii le cataloghează ca fiind rele, dar de fapt în spatele acelei răutăţi se ascund nişte răni care se trag din trăiri de la vârsta fragedă.“ 
 
Format în cadrul Centrului de consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Iaşi, al cărei oblăduitor este maica Siluana Vlad, Paul are deja doi ani de experienţă în moderarea atelierelor de comunicare în şcolile din Iaşi. „Cred că temele din atelier sunt doar un pretext pentru a învăţa împreună să fim cu Dumnezeu. «Călătorie spre inima mea» - mai întâi mă cunosc pe mine însumi, vorbesc despre durerile mele, despre tristeţile mele, apoi văd cât de importantă este relaţia cu părinţii mei, şi apoi ajung la lucrul cel mai important - relaţia cu Dumnezeu. Am observat la aceşti copii o foarte mare sete de a se exprima, poate nu la toţi în aceeaşi măsură, dar la unii dintre ei o sete foarte adâncă, o căutare foarte matură a unor răspunsuri. E important să te raportezi la ei cu o mare seriozitate şi foarte multă responsabilitate“, conchide Paul.   
 
După masa de prânz urmează o nouă rundă de ateliere, de data asta, cel de muzică şi cel de dans. Mă plimb între cele două grupuri de copii, împărţite după vârstă, ca să-i ascult cântând şi să-i văd dansând. În timp ce mai-marii învaţă graţios paşii de dans ai valsului, cei mici cântă cântece patriotice. „De la moşii noştri noi am învăţat/ Doina şi balada ce ni le-au lăsat“ şi versurile pe care unii copii le ştiu pe dinafară sunt furate de adierea ce freamătă frunzele copacilor şi se împleteşte cu susurul râului de munte ce îşi croieşte drumul pe lângă tabără. Acestei simfonii i se adaugă bătăile de toacă de la mănăstire, care cheamă credincioşii să urce dealul neputinţelor spre a cânta Prohodul Maicii Domnului. Atunci mă retrag şi eu spre mănăstire, urmând ca a doua zi să revin în tabără spre a mă bucura în continuare de lumina din sufletele lor.
 
A doua zi, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, lumina de pe chipurile acestor copii te face să uiţi de ploaie, care nu conteneşte să cadă incă înainte de Liturghie. Răbdarea copiilor este încercată de aşteptarea vânătorii de comori, care îi va antrena în trecerea obstacolelor. Câteva ore mai târziu, în poiana din tabără dau năvală râsetele şi voia bună şi, după depăşirea cu mare succes a obstacolelor, copiii primesc tricouri cu însemnele taberei. Toţi cei 50 de copii se îmbracă în tricourile albastre, iar după o îndelungă sesiune de poze, una mai haioasă decât alta, ceata de pitici mai mari şi mai mici se îndreaptă înfometaţi spre cantina taberei. Încerc să-i fur câteva minute Gabrielei Pipirig, şi ea coordonatoarea taberei de la Tismana, însă nu reuşesc să o fac decât după ce ea se asigură că toţi copiii sunt în paturile lor, călătorind spre ţara viselor. 
 
 „Când am dat start proiectului acesta, acum opt ani, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Iosif, gândul nostru a fost să aducem acasă copiii care au şansa să vorbească rar limba maternă. Se întâmplă câteodată că, atunci când ajung în tabără, copiii vorbesc româneşte stâlcit, iar la sfârşitul taberei o vorbesc mai bine. Consider foarte important faptul că ei pot să vină acasă. Mulţi dintre ei nu mai au bunici, iar dacă au bunici, nu toţi au posibilitatea să aibă o copilărie la ţară, să se bucure de natură. Astfel, faptul că suntem aici timp de două săptămâni şi prin intermediul unor activităţi informale îl descoperim pe Dumnezeu şi trăim în Hristos mi se pare extraordinar“, povesteşte Gabriela, la lumina stelelor ale căror sclipiri sunt acompaniate de viorile greierilor. „Încercăm să le dăm copiilor posibilitatea să descopere că ei pot să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu şi că relaţia aceasta nu poate avea loc în afara Bisericii, să-i ajutăm să-şi dea seama că în Biserică se poate trăi frumos şi că Ortodoxia e bucurie.“ 

„Aici am reuşit să-mi deschid inima“

În aceeaşi seară, dar puţin mai devreme, am reuşit să vorbesc şi cu câţiva copii. Astfel l-am cunoscut pe Stefano, care are 12 ani şi s-a născut în Italia. Mama este româncă, iar tatăl italian. Era venit pentru prima oară în tabără, însă reuşise deja să-şi facă prieteni, chiar dacă vorbeşte mai greu limba română, pe care a învăţat-o mai mult de la bunica. „Aici am reuşit să-mi deschid inima. Mi-a plăcut foarte mult slujba Prohodului Maicii Domnului, căci în timpul ei am simţit cum Dumnezeu intră în sufletul meu“, mi-a mărturisit Stefano. 
 
La fel de încântată de tabără era şi Laureline, care, la cei 9 ani împliniţi, deşi născută în Franţa, vorbeşte foarte bine româna. „Am participat şi anul trecut la tabără şi mi-a plăcut că părintele ne-a explicat unele lucruri. De exemplu, nu ştiam ce fac preoţii cu pâinile la sfârşit de slujbă, acum însă ştiu că le binecuvântează. De asemenea, am învăţat câteva rugăciuni pe care le spun aici, dar şi acasă, când merg la biserică cu mama.“ Sofia are 13 ani, este din Bucureşti şi participă deja pentru a treia oară la tabăra de la Tismana. „Îmi place că vin mulţi copii din alte ţări şi că pot să mă cunosc cu ei. De asemenea, îmi place că ne învaţă multe lucruri despre Dumnezeu şi ne apropiem mai mult de El.“ 
 
Mi-am umplut desaga sufletului cu zâmbetele dăruite de copii, precum şi de lumina inocenţei lor, plecând de la Tismana bucuroasă pentru ei că s-au întors în România, chiar dacă şi pentru puţin timp, unde au vorbit cu Dumnezeu în voie, i-au povestit de prieteniile care s-au înfiripat în tabără şi s-au înfruptat din dulceaţa Ortodoxiei de acasă.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!