„Dumnezeiasca Liturghie, izvorul unei vieţi întregi”

„Trăiesc în amintirea Liturghiei duminicii trecute şi a împărtăşaniei pe care am primit-o atunci, pre­cum şi în aşteptarea celor din duminica ce vine.” Iată cuvintele cu care un băiat de mai puţin de 8 ani mi-a răspuns la întrebarea legată de viaţa cu Iisus, întrebare pusă cu mai mult de 50 de ani în urmă, în timpul unei întâlniri catehetice la Beirut în cadrul Mişcării Tineretului Ortodox. Acest băiat înţelesese totul. Duhul l-a făcut să înţeleagă ceea ce un bun număr de adulţi ignoră, continuând să meargă la Liturghia de duminică din obişnuinţă sau din obligaţie, sau pentru a asculta cântările, deseori într-o limbă pe care nu o înţeleg.

La noi, anumiţi credincioşi preferă chiar să asculte imnurile cântate în greacă, limbă pe care n-o cunosc, „pentru că dă mai bine” (!), în loc de arabă, limba lor maternă. Mulţi credincioşi de parohie, care vin cu regularitate la biserică, nu consideră participarea lor la Dumnezeiasca Liturghie drept un punct fundamental al existenţei lor şi însuşi izvorul vieţii lor în Hristos. Ei ignoră astfel posibilitatea care li se dă acolo, ca „inima lor să devină templu al Domnului, iar sufletul lor altarul Său”.

Sfântul Siluan Athonitul, care „iubea lungile slujbe dumnezeieşti săvârşite la biserică”, spune însă că nu putem „duce biserica” cu noi şi că nu avem totdeauna cu noi cărţi liturgice. Cum să facem deci ca să trăim Liturghia precum se pare că o făcea băiatul pe care tocmai l-am menţionat?

Un început de răspuns, dacă nu chiar răspunsul în întregime, ni-l dă stareţul Sofronie Saharov, care spune: „Atunci când renunţăm la tot, când dorim doar să auzim numele lui Dumnezeu, să ascultăm cuvintele Lui, poruncile Lui, să-L invocăm şi să fim legaţi de El prin toată fiinţa noastră, orice activitate devine un act liturgic de o mare însemnătate. [...] Aşadar, indiferent de ceea ce faceţi, totul este înfăptuit în vederea edificării unui templu pentru Liturghie. Aşa încât sufletul nostru va intra cu noi în ceea ce a avut loc din punct de vedere istoric acum două mii de ani, când Hristos era încă cu noi pe pământ, şi se va uni cu El.”

„Acolo unde sunt taine, există necesitatea unei tăceri profunde”

Mulţi comentatori ai Liturghiei insistă cu precădere pe rituri, pe precizările tipiconale menţionate în roşu, şi pe simboluri. Ei se mulţumesc adesea doar să descrie, când ar trebui să depăşească comentariile, astfel încât să dezvăluie prin intermediul riturilor şi al gesturilor liturgice misterul care recapitulează toată iconomia mân­tuirii, la care suntem invitaţi să participăm. Frumos a spus Sfântul Ioan Gură de Aur: „Acolo unde sunt taine, există necesitatea unei tăceri profunde”; sau Sfântul Chiril de Alexandria: „Poa­­te că este mai prudent să păstrăm tăcerea decât să vorbim despre tainele dumnezeieşti”; eu cred că se refereau la acea tăcere care devine rugăciune şi nu la tăcerea adoptată de diverşi comentatori ai Liturghiei, care refuză să pătrundă profunzimile actului liturgic. 

Înaltpreasfinţitul Părinte George (Khodr), mare iniţiator al mişcării de reînnoire din Biserica Antiohiei, avea să afirme: „Liturghia, domeniu prin excelenţă al prezenţei lui Dumnezeu, ar putea să-L înghită pe Dumnezeu, fie din lipsă, fie din exces. Din lipsă, prin absenţa unei introduceri în taina liturgică. Sesizarea lucrurilor lui Dumnezeu nu este posibilă fără intelect, pe care credinţa îl depăşeşte şi îmbogăţeşte, dar dezvăluirea tainei pe care Dumnezeu a pus-o în cult este absolut necesară oricărei întâlniri cu divinul. Lumea ortodoxă în ansamblul ei manifestă o renunţare la inteligenţă.” El continuă, spunând: „Înghiţirea prin exces, prin absolutizarea structurilor. Noi suferim de pe urma tiraniei unui tipic neadaptat, care este o formă de alienare. Mai mult, în Mineie slujba este plină de verbalism şi de emfază, precum şi de un limbaj învechit… O Liturghie vie este aceea care ni-L aduce pe Dumnezeu viu. Limba sa trebuie aşadar să fie accesibilă.”

Nu este nici o îndoială că minunatul edificiu al Liturghiei bizantine este un ansamblu inspirat pe care mulţi ni-l invidiază pe bună dreptate. Nu este, cu siguranţă, o lipsă de respect faptul de a mărturisi cu toată smerenia că modul în care o săvârşim ne îndepărtează adesea de motivaţiile sale profunde şi ne face să trecem pe lângă ceea ce numea Sfântul Nicolae Cabasila „întreaga noastră fericire”, „ceea ce singură rămâne şi permite celor vii să fie atunci când totul dispare”, căci „Hristos vine şi locuieşte în noi, Se uneşte cu noi până a nu mai fi decât unul […], făcându-ne părtaşi la viaţa Sa, […] asociindu-ne la biruinţa Sa”. Şi pentru a împrumuta încă o expresie a aceluiaşi Înaltpreasfinţit George (Khodr), practica actuală ne face să ratăm ocazia de a învăţa „să înlăturăm totul în afara iubirii lui Dumnezeu”, care ne deschide calea către îndumnezeire.

În ciuda acestui fapt, refuzăm adeseori să admitem că adăugări succesive sau practici noi au întunecat sensul Liturghiei noastre, făcând mai dificilă participarea activă a credincioşilor la ea. În unele cercuri, riscăm chiar să vorbim despre „reformă” liturgică. Părintele Alexander Schmemann a remarcat profunda criză liturgică trăită în Biserica noastră. El chiar a spus că este vorba despre „o metamorfoză profundă a concepţiei despre cult”. De asemenea, el a îndemnat la o întoarcere către veritabila tradiţie liturgică a Bisericii pentru a o cunoaşte mai bine şi a face „curăţiri şi schimbări necesare, fără ruptura continuităţii şi fără provocarea unei crize”. Noul Patriarh al Antiohiei, Ioan al X-lea, pare să subscrie acestor afirmaţii, căci la întronizarea sa a afirmat că „este conştient de cât de important este să facă mai accesibilă Sfânta Liturghie… şi mai adaptată realităţii pastorale”.

Liturghia, angajamentul nostru creștin

Problema noastră consistă în faptul că noi confundăm Tradiţia cu tradiţiile, Tradiţia cu tradiţionalismul. „Tradiţia, spunea Înaltpreasfinţitul Antonie (Bloom), este memoria vie a Bisericii de-a lungul secolelor, în timp ce tradiţionalismul este foarte diferit, căci el este o modalitate de a adera orbeşte şi într-un mod slab şi mort la ceva care ne-a fost dat prin moştenire, ale cărui sens şi raţiune de a fi nu le mai înţelegem, dar pe care ni le imaginăm să fi fost convingerile credinţei strămoşilor noştri.”

Cu toate acestea, auzim în mod curent pe ortodocşi spunând că viaţa liturgică ne aduce în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu şi că, fiind nişte „ființe imnologice”, existenţa noastră nu se poate realiza decât în proslăvirea lui Dumnezeu şi în mulţumirea pentru toate binefacerile Sale. Numeroşi sunt aceia care, pentru a defini Liturghia, folosesc fără încetare expresia „cerul pe pământ”, adesea fără să-i şi înţeleagă sensul real. De câţiva ani, ni se vorbeşte din ce în ce mai mult de „adunare” a comunităţii în „casa Bisericii” pentru a participa la „cina Domnului” şi a forma astfel Biserica. Alte definiţii sunt în uz în mediile specializate, făcând uneori obiectul unor aprinse dezbateri teologice. În unele dintre bisericile noastre, unde recent s-a dezvoltat împărtăşirea frecventă, Liturghia este adesea înţeleasă „ca o sursă de emoţie religioasă… de remediu tranchilizant”.

Nu voi zăbovi asupra acestor diverse definiţii decât prin a spune că viaţa liturgică este în acelaşi timp toate acestea, depăşindu-le totodată. Adevărata problematică este să ne întrebăm în ce măsură poporul lui Dumnezeu nu numai subscrie la aceasta, ci cât şi cum trăieşte el aceasta. Avem o nevoie acută să redăm viziunii noastre asupra vieţii, asupra lumii şi asupra Bisericii o dimensiune euharistică, astfel încât Liturghia să (re)devină izvorul vieţii noastre, al angajamentului nostru creştin şi al mărturiei noastre. Redescoperind sensul profund al Liturghiei, „vom fi introduşi în contemplarea fiinţei dumnezeieşti şi a fiinţei cosmice [...], fiind în acelaşi timp atât în veacul acesta, cât şi în eternitate”, cum spune arhimandritul Sofronie. (La Divine Liturgie, source de toute une vie, Raymond Rizk, fost secretar general al Mişcării Tineretului Ortodox din Liban, Buisson Ardent, Cerf, 2015. Traducere de Ionuț Marinescu)