Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Dumnezeu mă iubește așa cum sunt

Dumnezeu mă iubește așa cum sunt

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Augustin Păunoiu - 29 August 2017

Un coleg de serviciu, cleric, care merge cu icoana din casă în casă, la vreme potrivită, mărturisea ceva cutremurător: E atâta suferință în multe familii, încât sunt fericit când vin seara acasă și îmi îmbrățișez soția și copiii, mulțumind lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru că avem ce pune pe masă. Și atunci m-am întrebat: Ce mai înseamnă sărbătoarea pentru acești oameni care nu au de nici unele sau sunt bolnavi? Mai pot ei să se bucure când neputința și durerea sunt pâinea lor de zi cu zi? Și am găsit răspunsul în povestea adevărată pe care vă rog s-o ascultați în continuare.

Matei are 12 ani și suferă de autism. El n-a putut niciodată să învețe ca frații și surorile lui. Nu știe nici să scrie, nici să citească. El vorbește și reacționează ca un prunc, deși s-a dezvoltat normal din punct de vedere fizic. Merge la o școală specială. Acolo, împreună cu prietenii lui, îl întâlnește pe preot și învață despre Iisus Hristos. Este atent. Ce înțelege el oare?

De Crăciun, preotul i-a chemat pe mai mulți dintre acești băieți, printre care și Matei, spre împărtășire cu Sfânta Euharistie. Familia întreagă a fiecăruia dintre ei era acolo, lângă copii. Cântau, se rugau, își ofereau mici daruri și mulțumeau lui Dumnezeu.

După Sfânta Liturghie, întreaga familie a lui Matei cu nașii și câțiva prieteni apropiați au luat masa împreună. Încă de la aperitiv, au început să vorbească despre cât de mult le-a plăcut slujba, despre cât de frumos a vorbit părintele. În mijlocul acestei atmosfere de bucurie, nașul a rostit însă un cuvânt neinspirat: „Păcat că acest biet copil n-a putut să înțeleagă ce s-a întâmplat acolo!” Era tocmai ceea ce nu trebuia să spună. Dintr-o dată, peste voia bună care domnea la masă s-a așezat tristețea părinților micuțului băiat. Matei însă știa bine despre ce vorbesc mesenii, despre cine vorbesc. El s-a apropiat de mama sa și, strângând-o în brațe, i-a spus direct: „Lasă, nu face nimic! Dumnezeu mă iubește și așa!” Și, numaidecât, tristețea a făcut din nou loc bucuriei...

Nu mai e loc de plâns aici, căci Dumnezeu îl iubește și pe acest băiat, nu-i așa? Cum să nu-L recunoaștem pe Hristos în acest copil care-L vestește? Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Este adevărat, această veste bună este de ajuns, căci este de neepuizat. E vestea Iubirii care Se întrupează și face ca boala și neputința să devină mijloc de apropiere de Cel pogorât din slavă pentru a noastră mântuire.