Oltenia
Dumnezeu ni se descoperă prin taina credinţei

Dumnezeu ni se descoperă prin taina credinţei

04 August 2018

Prin modul de a ne descoperi puterea credinței, Evanghelia din Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunati­cului, Mt. 17, 14-23) are darul de a ridica în adâncul cuge­tului nostru o serie întreagă de întrebări care converg toate către cea mai definitorie pentru noi: ce este credința? Răspunsul la această între­bare ne oferă nouă și alte interpretări despre cum să dobândești credința, în ce măsură putem spune că avem credință sau ce înseam­nă să fii un om credincios.

În textul paralel de la Evangelistul Marcu (Marcu 9, 24), „Cred Doamne. Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24), credința devine un „strigăt”, o expresie a dorinței omului de a dobândi ceea ce simte că are cu adevărat nevoie, că îi este necesar pentru sine. Paradoxal, primul pas pe care omul poate să-l facă pe calea credinței începe tocmai cu această conștientizare a necredinței sale. Poate tocmai de aceea pericopa evanghelică de astăzi ne provoacă la cercetare lăuntrică profundă, pentru a încerca să descoperim și noi în ce măsură putem spune că avem credință.

„O, neam necredincios și îndărătnic...”

După Schimbarea la Față, Mântuitorul, alături de cei trei ucenici ai Săi care-L însoțiseră, Petru, Iacob și Ioan, coboară de pe munte unde îl așteptau ceilalți ucenici și mulțimile celor adunați să-I asculte cuvântul de învăță­tură și să-i tămăduiască pe cei bolnavi. Între aceștia se afla și tatăl unui copil „lunatic”, posedat de demon (posibil epileptic) care a venit în întâmpinarea Domnului, căzându-I în genunchi și rugându-L să-l vindece pe fiul său. Modul în care adresează, însă, această rugăminte are darul de a ne descoperi starea sufletească a acestui om: „Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece” (Matei 17, 15-16), iar Sf. Evanghelist Marcu adaugă, accentuând starea lui de îndoială sufletească prin cuvintele: „De poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi” (Marcu 9, 22).

 Necredința este exprimată prin îndoială de către tatăl copilului, însă ea este prezentă în aceeași măsură și în rândul mul­țimilor și chiar al ucenicilor Domnului. Acestora din urmă le dăduse Domnul puterea tămăduirii celor bolnavi sau posedați de demoni, dar iată că puținătatea credinței lor nu-i ajută în misiunea încredințată. Superficialitatea lor nu numai că-i lipsește de posibilitatea de a-și îndeplini slujirea încredințată, dar provoacă și neîncrederea mulțimilor. De aceea răspunsul aşteptat din partea Mântuitorului nu îl vizează doar pe tatăl copilului, ci pe toți cei prezenți: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17).

Îndoiala, neîncrederea și mai cu seamă acel oportunism al celui care reclamă „acum” intervenția divină ca pe o obligație pe care Dumnezeu trebuie să și-o îndeplinească imediat sunt condamnate de Mântuitorul, Care con­-s­tată superficialitatea și neputin­ța celor prezenți de a rămâne încrezători până la capăt în puterea lui Dumnezeu.

Toate sunt cu putință celui ce crede

Lipsa unei credințe autentice în sânul poporului evreu este înfățișată adeseori de profeții Vechiului Testament prin intermediul contradicției care există între faptele pe care le săvârșește și încrederea excesivă în Dumnezeu de la care așteaptă izbăvirea: „Iată, vă încredeţi în cuvinte mincinoase, care nu vă vor aduce folos. Cum? Voi furaţi, ucideţi şi faceţi adulter; juraţi mincinos, tămâiaţi pe Baal şi umblaţi după alţi dumnezei, pe care nu-i cunoaşteţi. Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea în templul Meu, asupra căruia s-a chemat numele Meu, şi ziceţi: Suntem izbăviţi, ca apoi să faceţi iar toate ticăloşiile acelea?” (Ier. 7, 8-10).

Credința superficială a poporului evreu este condamnată, de asemenea, de profetul Isaia, care zice: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni” (Isaia 29,13); întocmai și profetul Iezechiel îi mustră pe conaționalii săi prin cuvintele Domnului: „Fiii poporului tău grăiesc pe la ziduri şi pe la uşile caselor şi zice unul către altul şi frate către frate: Mergeţi de vedeţi ce cuvânt a ieşit de la Domnul! Şi ei vin la tine ca la o adunare de petrecere (un spectacol); poporul Meu se aşază îna­intea ta şi ascultă cuvintele tale. Dar nu le împlineşte; căci ei cu gura lor fac din acestea o petrecere, iar inima lor e târâtă după poftele lor. Iată că tu eşti pentru ei un cântăreţ plăcut, cu glas frumos şi care cântă bine din instrumentul său; ei ascultă cuvintele tale, dar nimeni nu le împlineşte” (Iez. 33, 30-32).

Credința formală îl îndepărtează pe om de adevărata cunoaș­tere a lui Dumnezeu, întreținân­du-i acestuia iluzia unei false cunoștințe de Dumnezeu, a unei false apropieri. Se creează, astfel, mari nădejdi, speranțe deșarte care nu-și află răspuns în lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu. Această stare contrară practic lucrării lui Dumnezeu față de om este cea pe care dorește Mântuitorul să o alunge din sufletele celor prezenți prin cuvintele redate de textul grecesc original astfel: „Cât despre a putea, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23).

„De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar!”

Hristos, ca și în alte dăți, vrea în primul rând să-L vindece pe tatăl copilului lunatic de îndoiala sa sufletească, să-l încurajeze pe calea credinței în sensul de a-și pune toată încrederea în Dumnezeu. De aceea îl auzim pe Mântuitorul: „Nu te teme, crede numai” pentru ca omul să-și găsească puterea interioară de „a merge după Dumnezeu” (3 Regi 14, 5) și a dobândi ceea ce este infinit mai important decât vindecarea trupului, și anume vindecarea/mântuirea sufletului. De altfel, cu prilejul vindecărilor sale minunate, Mântuitorul accentuează faptul că omul trebuie să treacă dincolo de temerile sale de moment pricinuite de bolile trupești sau de necazurile sale și să se așeze prin credință sub lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu și să dea sens vieții sale. Astfel îl vedem pe Mântuitorul adresându-se femeii care este vindecată de boala sa după o suferință de doisprezece ani: „Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta” (Marcu 5, 34).

De aceea și cererea pe care Mântuitorul o adresează în acest caz: „Aduceți-l la Mine”, este în același timp o cerere pe care Mântuitorul o adresează tuturor celor care vor să dobândească vindecare pentru sufletele lor și ale semenilor.

În ceea ce îi privește pe ucenici, observăm că aceștia sunt contra­riați de neputința lor în fața puterii acelui demon care-l stăpânea pe copil. Mântuitorul, Cel care le dăruise la începutul misiunii lor puterea de a scoate afară pe demoni (Matei 10, 1), le arată că lucrul acesta se întâmplă „pentru puțina voastră credință” adăugând că: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20). Cu siguranță, credința cât un grăunte de muștar face trimitere la ceea ce Mântuitorul spune în parabola sa despre grăuntele de muștar care, dintr-o sămânță foarte mică, crește mai mare decât toate legumele și se face pom (Matei 13, 32). Astfel, Domnul nostru Iisus Hristos vrea să arate că, la fel ca în cazul ucenicilor săi, nimic nu putem îndeplini dacă nu punem „toată sârguința” (2 Petru 1, 5) și din partea noastră prin întărirea în credință. Lecția tatălui copilului, care-i cere Mântuitorului să ajute necredinței sale, este deopotrivă valabilă și pentru apostoli, care, pentru a depăși toate obstacolele întâlnite în misiunea lor, sunt chemați să crească în credință, lucru pe care la un moment dat aveau să-l ceară și ei: „Și au zis apostoli către Domnul? Sporeș­te-ne credința.” (Luca 17, 5) Și în acest caz răspunsul este aproape similar: „Iar Domnul a zis: De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 6).
Mutarea muntelui poate fi o locuțiune devenită proverbială pe care Mântuitorul, aflat la poalele muntelui Schimbării la Față, o folosește pentru a indica puterea nelimitată a credinței. Același lucru este valabil și dacă considerăm că Mântuitorul asociază, precum evreii din vechime, muntele cu locul prezenței și manifestării slavei lui Dumnezeu, pe care, iată, cre­dința îl „mută” adică îl determină să răspundă nevoilor tale, făcându-l prezent și lucrător în viața ta.

Calea prin care intrăm spre taina lui Dumnezeu este iubirea noastră

Prin urmare, credința nu înseamnă certitudine logică, ci relație personală și pentru că această relație personală nu este deplină la nici unul dintre noi, cere să se împlinească... Credința înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu nu ca pe o teorie sau ca pe un principiu abstract, ci ca pe o persoană. A cunoaște o persoană înseamnă cu mult mai mult decât a cunoaște diverse acțiuni ale sale. A cunoaște o persoană înseamnă de fapt să o iubești... Calea prin care intrăm spre taina lui Dumnezeu este iubirea noastră. De altfel, pentru Episcopul Kallistos Ware, „Dumnezeu nu este concluzia unui proces descriptiv sau a unui demers logic, soluția unei probleme matematice. A crede în Dumnezeu nu înseamnă a accepta posibilitatea existenței sale, pentru că ni s-a dovedit aceasta printr-o argumentare teoretică, ci înseamnă să ne încredem în Cel pe care îl cunoaștem și iubim”.

Un tânăr - spune o frumoasă istorioară - l-a întrebat pe duhovnicul său: - Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi, dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred? - Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de idei frumos spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare frumos, dar când vrei să-l mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat? Ar fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi ţin mintea ocupată cu tot felul de idei, dar nu hrănesc şi sufletul. Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul tău, nectarul, caută ce-i folositor în el şi, de vei şti să găseşti adevărul în cărţi, vei şti să-l găseşti şi în viaţă. Păgânii spun că religia, credinţa, nu este logică. Dar, de fapt, credinţa, este mai presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă. Cele cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă! „Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu” (Sfântul Irineu). (Pr. dr. Ion Reșceanu)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!