An omagial
„Dumnezeu nu este de vânzare. Eu slujesc adevărului”

„Dumnezeu nu este de vânzare. Eu slujesc adevărului”

Augustin Păunoiu, 19 Februarie 2017

Valeriu Gafencu. Un om, un spirit, pe care unii s-au străduit să-l șteargă din memoria istoriei secolului trecut. Dar ceea ce a făcut și mai ales a trăit acesta de-a lungul anilor de detenție, povestit de cei cu care s-a întâlnit, nu putea să piară în negura uitării. Valeriu Gafencu rămâne pentru toți duhul viu, mistuit de dragostea pentru Hristos și semeni.

Constituie un mare paradox pentru toţi cei care citesc literatura scrisă de cei din închisorile comuniste faptul că, pe de o parte, aceştia, aflaţi în temniţă, sub teroarea anchetatorilor, a chinurilor şi tratamentului exterminator la care au fost supuşi ani întregi, erau asemenea unor frunze bătute de vânt, la discreţia absolută a autorităţilor. O afirma cu nonşalanţă chiar politrucul Penitenciarului Târgu Ocna într-un dialog cu Valeriu Gafencu: „Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu te vei opera, vei muri (Valeriu făcuse apendicită acută şi trebuia operat de urgenţă la spitalul din oraş fiindcă în sanatoriu nu exista posibilitatea acestei intervenţii chirurgicale). (...) Eşti un om inteligent şi poţi să ne fii de folos. Ştim că nu te preocupă politica, ci religia. De ce nu treci de partea noastră? Ai ce câştiga!”

Valeriu, în dureri groaznice, dar zâmbind îngăduitor, i-a spus: „Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său!” Însuşi Gafencu admite că în condiţiile date, sigur, soarta deţinuţilor era în mâna conducătorilor închisorii. Dar cuvintele cu care se termină convorbirea dintre cei doi lămureşte clar cine este mai puternic: „Între mine și dumneavoastră stă conștiința. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacții de conștiință nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul, și eu adevărul îl slujesc. Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreți să-L primiți pe Hristos, eu nu pot primi moartea sufletească”.

Condamnare pentru nimic

Valeriu a intrat în Frăţiile de Cruce (FDC) când avea 16 ani, în 1937. Conducător al României în perioada 1940-1944, Ion Antonescu a interzis existența FDC. Intrat în ilegalitate, Valeriu a fost arestat în 1941 și condamnat la 25 de ani de închisoare. Nu va executa nici măcar jumătate din pedeapsă, fiindcă va muri în detenție la Târgu Ocna.

Ce era de fapt FDC? Această organizație avea în primul rând un caracter formator pentru tinerii care făceau parte din ea, şi nu unul politic. Nici nu avea cum să fie altfel, de vreme ce la vârsta aceea (15-19 ani) accesul la viața socială și politică nu era ceva posibil și firesc, pe primul plan stând învățătura, sportul amator, iar în timpul vacanțelor, munca în gospodărie alături de părinți. În FDC, intrarea nu era liberă, ci conformă unor exigențe, altele decât cele pretinse de partidele din ziua de astăzi. Educația pe care o primeau avea mai întâi o latură moral-spirituală, de formare pe linie creștină, îndemnându-i pe tineri să se spovedească, să aibă un program de rugăciune, să postească, să evite păcatele trupești, să fie milostivi, corecți, punctuali, săritori, gata să-i ajute pe alții, ascultători, silitori la învățătură. Cei admiși întâlneau aici o atmosferă de dragoste, seriozitate și entuziasm potrivită pentru creșterea lor sufletească. Tinerii adunați în FDC alcătuiau o adevărată familie, fiind învățați să se iubească și să se ajute la nevoie. Valeriu era un spirit deosebit. Aceasta l-a determinat pe profesorul său de drept civil Constantin Angelescu, să fie avocatul apărării în procesul intentat lui Gafencu și să spună: „Este păcat ca un astfel de element să ia drumul închisorilor, căci societatea nu va avea decât de pierdut dacă va fi scos din mijlocul ei. Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.

Drumul calvarului era deschis

10 ani avea să dureze acest itinerar care începea la Aiud în ianuarie 1942 şi se termina în februarie 1952 la Târgu Ocna. Între aceste două destinaţii, cel supranumit de părintele Nicolae Steinhardt „sfântul închisorilor” avea să treacă şi prin închisoarea de la Piteşti (vara lui 1948 - decembrie 1949) şi cea de la Văcăreşti (ianuarie - februarie 1950).

Atât cât va sta la Aiud, vreme de șase ani, Valeriu se va alătura unui grup de deținuți care și-au asumat cu mare seriozitate viața duhovnicească. Erau numiți, fie cu admirație, fie în derâdere, „misticii”, fiindcă puneau în centrul preocupărilor lor trăirea învățăturii lui Hristos, conform Sfinților Părinți. Totuși, la început, atitudinea față de acest grup era una de reținere, ei nebucurându-se de prea mare credit în rândul celorlalți întemnițați. O mărturisește Vasile Turtureanu, fire intransigentă și combativă: „Cei din grupul lui Traian Trifan (avocat și doctor în drept înainte de arestare, iar după eliberare angajat muncitor necalificat la un centru de confecționat lădițe pentru fructe), între care era și Valeriu, mi se păreau prea blajini și prea moi”. Dar suferințele prin care va trece îl vor aduce la un duh cu „misticii”, deveniți mai apoi modele pentru el.

Înțelegerea credinței doar la nivelul moralei a fost depășită de Gafencu printr-o dedicare neîncetată Rugăciunii inimii și studiului cărților religioase (atunci când regimul permitea acest lucru). În scrisorile adresate familiei, Valeriu uimește prin trăirea sa duhovnicească înaltă: „Trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi și în durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conștiința omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieții. Vă spun drept, sunt fericit, înțeleg și iert totul. (...) În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieții, dragostea. Mi-am dat seama că am nesocotit acest dar. În pământul păcatelor mele îngropasem tot ce sădise Dumnezeu mai prețios în mine. Pentru nesocotirea iubirii, mă simt răspunzător de toate păcatele semenilor mei, din toate timpurile și locurile. Simt dragostea Lui la tot pasul, ocrotirea și grija Lui. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru iubire”.

Lăcașul morții devine templul rugăciunii

De la Aiud, Gafencu a fost mutat la Pitești, însoțit de prietenul său Ioan Ianolide, dar nu a avut parte de „reeducare”. Pentru că era foarte bolnav de plămâni, a fost trimis la Închisoarea Văcărești, unde, la controlul radiologic, i s-a confirmat diagnosticul de TBC pulmonar, alături de alte afecțiuni care îi șubreziseră iremediabil sănătatea. În urma trierii, a plecat cu un lot de foști studenți la Penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Acolo regimul detenției era mai puțin sever. Valeriu copleșea prin puternica sa personalitate și înalta ținută creștină trăită fără ostentație și, deși în permanență era țintuit la pat, influența profund atmosfera spirituală din închisoarea unde își ducea zilele. Dintr-un lăcaș al morții, unde tuberculoșii ar fi trebuit să-și trăiască cu spaimă ultimele zile, sanatoriul de la Târgu Ocna devenise un templu al rugăciunii. Iar asta, în primul rând datorită lui Valeriu. Iată mărturia unui fost deținut de acolo, Aurelian Guță: „Gafencu era cel mai liniștit și mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulțumire. Nedreptățile și ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în fața nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat”.

Valeriu nu era un spirit conformist. Spărgea formele cu cutezanța duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale. În libertatea duhului său, toate se includeau firesc în tiparul lui Hristos, Dumnezeu și om. Cuvântul lui te scotea din timp și te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferința și acceptând-o ca pe un dar mântuitor.

Ziua în care Cerurile au primit sufletul lui Valeriu a fost 18 februarie 1952. Cuvintele adresate într-o scrisoare surorilor lui pot constitui un mesaj la fel de actual pentru noi, cei de azi: „Vremurile acestea le socotesc o încercare, ele sunt adeverirea drumului pe care ani și ani în urmă l-am mărturisit. Privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică și cu nădejdea fericirii viitoare. Fruntea sus! Înainte! Curaj! Orice bucurie adevărată se câștigă cu preț de jertfă,”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!