Dunărea, în perioada postbelică: implicaţii istorice şi strategice

Prof. Cătălin Turliuc, 27 Aprilie 2008

În contextul tot mai discutat al poziţiei şi rolului Mării Negre din perspectivă strategică, geopolitică, de securitate şi energetică, este cazul să reflectăm şi asupra locului pe care marele fluviu ce mărgineşte, la miazăzi, pământul românesc îl are în arhitectura europeană, aşa cum s-a definit aceasta în cursul istoriei postbelice. A curs multă cerneală şi mulţi savanţi şi oameni politici şi-au aplecat atenţia asupra problematicii mereu actuale şi, din ce în ce mai complexe, a acestei artere fluviale vitale pentru siguranţa şi prosperitatea zonei central-estice a continentului nostru. Acum, după ce opinia publică de la noi a devenit din nou sensibilă la chestiuni, precum cea a canalului Bâstroe, la problematica ecologică şi cea a biodiversităţii legate de Delta Dunării, la faptul că fluviul este indisolubil legat de destinul mai larg al întregii zone a Mării Negre, aflate, actualmente, în plin stadiu cinematic, considerăm că o scurtă retrospectivă a istoriei recente a regimului navigaţiei pe fluviu este binevenită. Vom insista asupra Conferinţei de la Belgrad din 1948, moment fundamental şi de crucială semnificaţie în evoluţia întregii istorii postbelice, care a avut, în centrul atenţiei, problematica marelui fluviu european.

Dunărea a reprezentat în istoria europeană modernă şi contemporană un punct central spre care au convers interese şi preocupări din cele mai diverse: de la cele economice şi comerciale, la cele politice şi geostrategice; de la cele culturale, la cele de mare actualitate, privind chestiunile ecologice şi de biodiversitate. Mai mult, Dunărea şi bazinul ei, în sensul cel mai larg, au concentrat, într-o reţea densă, evoluţii care pot constitui ele însele un capitol autonom al unei istorii a regiunii central-est-europene, cu sesizabile iradiaţii spre marea scenă a politicii internaţionale. Această istorie are, la rândul ei, implicaţii şi extensii într-o sumă de problematici al căror inventar ar fi extrem de laborios şi arborescent, aşa cum o dovedeşte şi bogata literatură dedicată marelui fluviu. Din perspectiva istoriei politice tradiţionale, multe din chestiunile conexe problematicii dunărene au fost prezentate, evaluate şi comentate în funcţie de fiecare schimbare a conjuncturilor internaţionale care au afectat zona şi ţările riverane fluviului. Asupra unui asemenea moment, de profundă şi relativ durabilă schimbare, mă voi opri în cele ce urmează, încercând să evaluez, cu mijloacele istoricului de astăzi, ceea ce a însemnat debutul şi primii ani ai „războiului rece“ pentru regimul navigaţiei pe Dunăre, regim stabilit prin Convenţia de la Belgrad din 1948. Sunt convins că originalitatea unei asemenea demers nu constă, cu necesitate, în punerea în valoare a unor noi surse diplomatice ci, mai ales, în interpretarea şi în valenţele euristice pe care aceasta le poate releva. Subliniez acest lucru, gândindu-mă la faptul că acest instrument internaţional, produs tipic al perioadei de debut a „războiului rece“, subzistă şi astăzi într-o nouă conjunctură internaţională şi el necesită, fără dubiu, o renegociere şi o nouă redactare în acord cu imperativele politicii europene actuale.

Singurul fluviu internaţional supravegheat de două comisii

Este bine cunoscut faptul că Dunărea a dobândit regimul unui fluviu internaţional încă de la mijlocul secolului al XIX-lea şi că el a fost modificat, succesiv, în funcţie de marile evenimente europene şi mondiale. Libertatea de navigaţie a fost asigurată şi garantată, în perioada interbelică, prin Convenţia din 1921. Ea a marcat existenţa şi funcţionarea a două comisii: Comisia internaţională a Dunării, având în grijă traseul de la Ulm la Brăila, şi Comisia Europeană a Dunării, cea care a gestionat ceea ce numim Dunărea maritimă. Reamintim că, fără a fi state riverane, Marea Britanie, Franţa şi Italia erau reprezentate în cele două comisii. Avem aici de-a face cu o noutate în dreptul internaţional public, în sensul că nici un fluviu internaţional nu era supravegheat de două comisii din care una, Comisia Europeană a Dunării, era percepută de România şi de elitele ei ca un instrument de ştirbire a suveranităţii naţionale, aşa cum era ea structurată atunci de normele dreptului intern şi internaţional. Aranjamentul de la Sinaia (18 august 1938) şi Acordul de la Bucureşti (1 martie 1939) au dus la o „naţionalizare“ parţială a Comisiei Europene a Dunării, nu fără intervenţia şi beneficiul, inegal, al marilor puteri europene ale timpului (Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa). Evoluţiile politice şi diplomatice din zorii celei de-a doua conflagraţii mondiale au deschis şi calea afirmării pretenţiilor URSS-ului în chestiunea Dunării. Aşa cum bine se ştie, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa a găsit statul sovietic şi Armata Roşie în poziţie dominantă şi de control asupra marelui fluviu. Fireşte, pornind de la realitatea de pe teren, URSS-ul a vrut să consfinţească hegemonia sa indiscutabilă printr-un nou document internaţional, care să reglementeze regimul navigaţiei pe Dunăre şi să garanteze dominanţa şi perenitatea intereselor sovietice.

Controlul URSS asupra Dunării

Fără a insista prea mult asupra detaliilor deja bine cunoscute ale comportamentului sovieticilor faţă de ţările riverane „eliberate“ şi faţă de interesele lor comerciale şi militare în chestiunea Dunării şi a navigaţiei pe fluviu, voi reitera că acesta nu demonstra decât interesul particular, bine definit la nivel strategic şi tactic, al sovieticilor pentru această arteră vitală a continentului. În cazul României, prevederile Convenţiei de armistiţiu din 13 septembrie 1944 (art. 11), activitatea Comisiei aliate de control, Convenţia româno-sovietică din 16 ianuarie 1945, crearea Sovromtransportului la 19 iulie 1945, epitomizează ceea ce am afirmat mai sus. În raporturile cu marii aliaţi ai URSS, în special cu Marea Britanie, sovieticii au dovedit încă din septembrie 1944 că nu vor tolera intruziuni în chestiunea Dunării care să le slăbească poziţia sau ritmul agresiv în care îşi impuneau hegemonia. În februarie 1945, sovieticii au intrat în posesia arhivelor Comisiei Europene a Dunării, pentru ca, o lună mai târziu, să-şi trimită proprii funcţionari să îndeplinească misiuni anterior gestionate de Comisie, şi aceasta, fără să înştiinţeze celelalte părţi interesate. În septembrie, acelaşi an, vaselor franceze şi britanice li s-a interzis accesul pe Dunărea controlată de sovietici şi, în primăvara lui 1946, doar vasele sovietice şi cele ale riveranilor au avut dreptul de navigaţie pe fluviu. Mai mult, în februarie 1946 a fost institută o nouă administraţie româno-iugoslavă la Porţile de Fier, controlată de un ofiţer de legătură sovietic, iar poliţia fluvială a încăput pe mâna aceluiaşi stăpân sovietic.

Principiul liberei navigaţii pe Dunăre

În raporturile internaţionale imediat postbelice, Conferinţa interaliată de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945) a fost un bun prilej pentru ca problema generală a navigaţiei pe fluviile internaţionale ale Europei, deci inclusiv a Dunării, să fie ridicată de americani şi susţinută de britanici. Cu toate acestea, sovieticii au reuşit să obţină discutarea chestiunii, motivând lipsa experţilor, în cadrul Consiliului Miniştrilor de Externe care a dezbătut în trei rânduri (Londra, 11 septembrie-2 octombrie 1945; Paris, 25 aprilie-6 mai 1946 şi 15 iunie-12 iulie 1946) această chestiune. În toate cele trei întâlniri menţionate, poziţiile sovietice susţinute de Viaceslav Molotov au fost în contradicţie cu cele americane, britanice sau franceze. În cele din urmă, chestiunea a fost abandonată până la Conferinţa păcii de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), unde propunerea franceză, şi anume ca problemele pendinte navigaţiei pe Dunăre să fie discutate pe baza egalităţii depline a tuturor participanţilor într-o viitoare conferinţă organizată şase luni mai târziu după încheierea tratelor de pace, a avut câştig de cauză. Viitoarea conferinţă urma să reunească Franţa, Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi ţările riverane, cu scopul de a stabili un nou instrument juridic internaţional privitor la Dunăre care să înlocuiască Convenţia din 1921. Sesiunea Comitetului Miniştrilor de Externe de la New York (4 noiembrie-12 decembrie 1946) a marcat ajungerea la o înţelegere privitoare la chestiunea Dunării, în sensul că, în tratatele de pace cu România (art. 36), Bulgaria şi Ungaria, urma să fie introdusă menţiunea principiului liberei navigaţii pe fluviu. Era introdus şi principiul egalităţii taxelor portuare şi de navigaţie. Mai mult, la proiectata conferinţă, urma să participe şi o delegaţie americană, ca şi una austriacă dacă s-ar fi semnat un tratat de pace şi cu această ţară. Intenţia britanică ca cele patru mari puteri învingătoare să ajungă la o înţelegere prealabilă în afara şi înaintea viitoarei conferinţe privitoare la Dunăre, ca şi eventuala participare, în calitate de observator, a secretarului general al ONU, Trygve Lie, la aceasta, nu s-a materializat în lipsa acordului sovietic.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!