Repere şi idei
Ea

Ea

Ștefan Mitroi, 22 Februarie 2019

Maica Domnului este femeia care îmi spune, de fiecare dată când mă pierd de mine însumi, cum mă pot regăsi cât mai repede cu putință. Poate pentru că era în noaptea de Paști când m-am născut, și-n loc de lumina zilei am văzut, născându-mă, lumina Învierii Fiului Său.
Maica mea, adică femeia care m-a născut, mi-a dat lumină din lumina ochilor ei ca să pot vedea, încă din prima clipă a vieții, o lumină atât de mare.
Aceste două femei mi-au purtat tot timpul de grijă, învățându-mă să nu pot trăi fără dragoste. N-am găsit mereu timp să răspund la dragostea lor cu o dragoste pe măsură.
O purtam, am purtat-o mereu, înăuntrul inimii, dar mi se părea c-o să mor de rușine, mărturisind-o. Sau chiar de frică. Doar era vorba de Maica Precista și de mama mea, care tot un fel de Precistă era, doar că trăia pe pământ, cu un nimb de spice de grâu în jurul frunții și cu un prunc zămislit din același pământ ca și ea în brațe.
Cu tot laptele de la pieptul ei m-a iubit mama. Și cu toată țărâna adusă seara acasă sub unghii. Atât de multă, încât mi-a ajuns, atunci când mamei i s-a făcut somn, să-i acopăr trupul obosit cu ea, acoperindu-i, din greșeală, și lumina ochilor. Dar mama nu s-a supărat.
Nici n-apucasem să-i vorbesc despre dragostea ce dădea să-mi spargă coșul pieptului și să țâșnească afară, cerându-i, spre bucuria mamei din cer, ca măcar atunci, la despărțire, să mă lase să-i sărut mâinile, fiindcă și le tot ascundea sub florile ce crescuseră peste noapte din țărâna ce-i umpluse trupul.
Se îmbrăcase toată în flori ­trista mea Precistă de pământ. Și mi-a fost dragă atunci mai mult ca oricând, atât de dragă încât a fost văzut plânsul meu până și-n ochii Născătoarei lui Dumnezeu. Asta pentru că nu plângeam cu lacrimi, ci cu lumina Învierii Fiului Său, ce nu se învechise deloc. Deși trecuseră anii, era la fel de vie ca-n noaptea ceea de demult.
Și-am zărit-o prin lumina aceea pe femeia ce avea să devină mama fiilor mei.
Venea să înlocuiască dragostea celei plecate, știind, nu știu dacă de la mama, că eu nu pot trăi fără dragoste. Nu i-am mulțumit niciodată pe de-a-ntregul acestei femei pentru asta. Am făcut-o doar cu jumătate de gură. Și numai cu jumătate de inimă.
Poate c-a sosit timpul să-i spun că fără iubirea ei m-aș fi rătăcit demult într-o lume atât de mare.
Azi, cum tocmai e ziua sa de naștere, pe lângă un car vârfuit cu flori, de Carul Mare vorbesc, nu de altul, îi trimit, prin intermediul acestor rânduri, și cealaltă jumătate de inimă.
Și-i urez, rugând-o să mă ierte pentru tot, la mulți ani!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!