Editorial: Când vom începe cu adevărat școala?

De bună seamă, ne-am obișnuit cu răul: în fiecare septembrie, anul școlar începe cu probleme - la început erau clădirile, apoi li s-au adăugat mijloacele de deplasare spre școală, după aceea manualele, programele şi auxiliarele, iar acum par a veni toate de-a valma.

An de an, școala noastră începe pe fondul unei precarități structurale: lucrurile merg doar aproximativ, ansamblul arată a înjghebătură, ar trebui lucrat mult în spate, dar ne presează timpul şi trebuie să mergem înainte. Şi mergem, târând întruna aceleași probleme după noi. Aşa se face că fiecare ministru vine cu o inițiativă de lege a educației, nu atât pentru a determina viitorul învățământului românesc, cât pentru a lichida cumva problemele trecutului lui.

Există trei lucruri care ar trebui rezolvate - şi încă într-un timp scurt: problemele de infrastructură, cele legate de structura programei şi, în fine, cele ce țin de pregătirea profesorilor. Practic, Ministerul Educației s-ar cuveni să fie preocupat doar de ultimele două; primele - cele legate de clădiri, dotări, posibilități de deplasare, consumabile, noi tehnologii etc. - ar trebui trecute în seama unei intendențe a învățământului care să funcționeze fie pe lângă minister, fie pe lângă administrația locală. Mai exact, să funcționeze pe lângă instituția care face plățile, pentru a nu dubla birocrația hârtiilor. Menirea acestei intendențe ar fi aceea de a recenza periodic problemele școlilor (de la structura clădirilor la doleanțele profesorilor în ceea ce privește materialele de curs) şi de a se asigura de faptul că bugetul alocat respectă ordinea priorităților din instituții. La noi, bugetul educației e întotdeauna mic, însă - cu tenacitate - în câțiva ani, marile probleme ar putea fi rezolvate şi restul ar merge mai departe pe întreținere şi mai ales pe dezvoltare. O asemenea intendență ar trebui alcătuită mai curând din economiști şi ingineri decât din profesori. Am spus-o: doleanțele profesorilor sunt cele ce contează, însă profesorii au activitatea lor şi cei care răspund cererilor lor pot fi foarte bine oameni care cunosc piaţa materialelor şi costurile ei. E de la sine înțeles că o asemenea intendență ar putea face publice fondurile insuficiente, la fel cum școala i-ar putea cere socoteală pentru banii cheltuiți şi pentru calitatea lucrărilor efectuate.

Ministerul s-ar cuveni să se focalizeze mai întâi de toate pe programă. Aceasta trebuie gândită în funcție de finalitatea ei: ce vrem să știe un elev mediu - nu un premiant şi nu un olimpic - la finele unui ciclu de studii? De pildă, cei care termină școala primară s-ar cuveni să știe a citi clar (nu silabisind), a scrie (corect) şi a socoti (până-ntr-o sută). E inutil să ambalăm lucrurile acestea în terminologia ininteligibilă a „noilor pedagogii”.

Lucrurile sunt simple şi limpezi. Greu e să fie făcute, mai ales acolo unde copiii nu vin la școală şi unde nu e nimeni să se ocupe de ei acasă.

Acolo - mai ales în învățământul primar -, școala trebuie să fie mai mult decât o simplă școală. Un internat, o cantină, niște pedagogi de vocație nu pot suplini familia, dar pot face enorm atunci când aceasta e absentă sau dezinteresată. Intendența nu trebuie concentrată în marile orașe (şi aici pe câteva școli), ci orientată prioritar spre locurile cu probleme. Evaluările periodice n-ar trebui să sfârșească în clasamente între școli, ci în hărți detaliate a lucrurilor care s-au făcut şi a celor ce rămân de făcut în fiecare școală şi în fiecare clasă. Rolul lor nu e acela de-a stoarce un buget mai mare pentru „cei cu performanțe”, ci de-a le arăta şi decidenților ceea ce văd doar dascălii: problemele concrete ale învățământului de zi cu zi. Tocmai de aceea, s-ar cuveni ca programa să nu fie pletorică, dorind a umple cu de toate mintea copiilor, ci flexibilă: dându-le celor mai avansați posibilitatea de-a se adânci într-o problemă sau alta şi celor mai înceți posibilitatea de a recupera ce le-a scăpat. Mai mult, ar fi de dorit ca la finele fiecărui ciclu să fie o clasă de recuperare care să le permită celor care n-au putut urma ritmul grupului să ajungă la nivelul solicitat de următorul ciclu (care, bineînțeles, nu trebuie să fie teoretic pentru toţi). Adecvarea programei nu înseamnă scoaterea în neștire a materiilor sub pretextul că „nu sunt utile” sau „nu sunt adecvate pieței”, ci reconfigurarea lor, în funcție de nivelul, de pregătirea şi de profilul claselor. Astfel, matematica poate fi făcută doar pe culegeri speciale cu cei de la clasele de rezolvitori de probleme, pe aplicații economice cu economiștii, ca studiu al proporțiilor la arte, ca istorie a matematicii la clasele de uman sau – de ce nu? – în aplicațiile ei la metrica poeziei pentru cei de la filologie. Ideea programei unice e la fel de păguboasa ca şi aceea a manualului unic. O să se spună că, dincolo de formele ei particulare, matematica e una. E adevărat, dar căile către ea sunt multiple şi învățând-o pe proporții sau pe analiza metricii, şi un elev care nu trece prin nu-știu-câte culegeri de probleme îi poate simți frumusețea. Acelaşi lucru e valabil pentru orice disciplină. Scopul lor, al tuturor, nu e acela de a-i împinge pe elevi să ia un examen în urma căruia primește școala nu-știu-ce punctaj, ci a-i încuraja să descopere frumusețea nevăzută a lumii şi bogăția lor lăuntrică.

Numai că pentru asta avem nevoie şi de o altă pregătire a profesorilor. Mai înainte de toate, o pregătire a demnității, care să-i învețe că nu trebuie să se umilească în faţa celor puternici: comisii ministeriale, inspectori, aleși locali etc. Nu aceștia știu cel mai bine problemele elevilor, ci dascălii de la clasă şi – tocmai de aceea – vocea lor e mai importantă decât cea a funcționarilor care s-au obișnuit să latre la ei. Numai că, pentru a fi demn, trebuie să fii impecabil pregătit pe domeniul tău. Autoritatea, reală, a profesorului o dau cunoștințele lui. Iar aceste cunoștințe se reconfigurează mereu, în funcție de sedimentarea înțelegerii profesorului, de noile informaţii ce apar şi de întrebările – mereu altele – ale elevilor.

Cum îi formăm pe profesori pentru a rămâne deschiși către toate acestea? Căci, e limpede, școlile actuale, cu DPPD-urile lor, în care se învață „metode şi tehnici” mecanice, nu sunt în stare să facă ceva. Cum îi vom forma pe profesori, cum vom forma mintea şi sufletul lor pentru a lucra zilnic cu mintea şi sufletele copiilor? Cât de buni, de adevărați şi de drepți ar trebui să fim noi ca să îndrăznim acest lucru?

Căci, înainte de-a fi infrastructură, programă şi ore, asta e școala adevărată: o privire în noi înșine care ne cheamă – iarăși şi iarăși – la vrednicia începutului de drum. Cum îi vom conduce pe alții pe drumul cel bun noi, cei care părem atât de rătăciți în problemele lumii? Cei mici se bucură de începutul şcolii, dar noi, cei obișnuiți cu eșecurile, cu amânările şi cu neîmplinirile, noi ce începem?


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!