Lumina educaţiei
EDITORIAL: Elevul la ora performanței

EDITORIAL: Elevul la ora performanței

În ultimul timp constatăm că se vorbește cu apăsare despre performanță în educație. Cele mai bune școli, mai bine zis cele mai cotate, indică rate de promovare a Bacalaureatului de peste 98%, iar în portofoliul olimpiadelor și al concursurilor școlare au dacă nu an de an premii, cel puțin mențiuni naționale. Ce oraș mare ar putea spune că nu se mândrește cu o asemenea instituție de învățământ? E drept că de când e lumea omul a fost într-o căutare și într-o încercare de trecere dincolo de limitele proprii. S-a lăsat mânat de intuiție, a fost vizionar, dar mai ales harnic și consecvent în efortul depus. Astfel a reușit să se impună între ceilalți și să fie respectat. Competiția și performanța sunt în sângele nostru. Dar cât de importantă este performanța în ponderea educației individului? Cât trebuie să insiste școala pe o performanță măsurabilă în excelență la examene și concursuri? Care e viața elevului într-un context pluriperformant?

Fără a pretinde că am priceput întregul sistem educațional din România, cred, din experiența la catedră, că un prim răspuns ar fi afirmativ, competiția și performanța sunt de dorit la elevi! Mai departe însă, dacă vine vorba de preț, de costul premiantului raportat la ansamblul colectivului de elevi, de tipul performanței, se recomandă nuanțe. Școala are rolul capital de a-l forma pe om, de a-l face să conștientizeze că nu e o ființă ce caută doar înțelesul, cum spune Platon, nici singurul animal care-și lasă copiii să se întoarcă acasă odată ce-au plecat, ci cea mai importantă existență din ansamblul creației lui Dumnezeu. Se definește prin suflet și trup, prin rugăciune și trudă. Mergând mai departe, vedem că însuși Sfântul Apostol Pavel promovează performanța: „Nu știți voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați așa ca să-l luați” (I Corinteni 9, 24); adică, să ne străduim să ne maximizăm, să consumăm totul pentru a dobândi premiul cel mare, mântuirea. Pe de altă parte, când vorbim de competiție și performanță, putem constata cu ușurință că aceasta nu e apanajul geniului, cât al trudei, al sacrificiilor făcute, iar latinescul „ad augusta per angusta”, subliniat în celebra „Hernani” a lui V. Hugo, ne indică performanța, „augusta strălucire”, pe cărările strâmte și colțuroase ale străduinței.

În tot acest ansamblu, unde performanța e dorită și încurajată, chiar prin argument biblic, trebuie văzut cum a fost ea asumată de școala românească din ultimele decenii și cum e propusă elevilor și mentorilor chiar astăzi. Constatăm, fără prea multă greutate, că cele mai căutate școli dintr-un oraș sunt cele care promit performanță necondiționată. Ele sunt numite din capul locului „cele mai bune”. Așa constatăm că avem licee care an de an au premii la olimpiadele naționale și internaționale, unde mai adăugăm și promovabilitatea la Bacalaureat, ce se apropie de 100%. Rezultatele fac înconjurul județului și chiar al țării, arătând că se poate. E limpede că întâlnirea cu asemenea rezultate stârnește admirația. Imboldul de a-ți trimite acolo copilul e indiscutabil, se naște o dorință ce vine din visul părintelui de a avea o progenitură cu rezultate strălucitoare.

În mintea noastră, performanța nu poate fi disociată de succesul în viață. Tot aceste școli, însă, sunt și cele care produc cele mai mari dezamăgiri, respectiv cele mai mari costuri pentru elevii care doresc podiumul; dezamăgiri pentru cei care nu pot ține ritmul, costuri pentru familiile care livrează mii de ore de meditații extra. Despre ținuta morală nu mai facem vorbire.

Dacă vrei să fii performant, e clar, pe lângă înclinația genetică, trebuie să treci prin școli de succes și să ai o familie dispusă să investească timp și bani în tine. Și acum să le luăm pe rând.

Ce înseamnă școală de succes și de ce sunt atât de rare? Programa școlară din România este adresată cu precădere vârfurilor de lance și bănuiesc că această programă se datorează în parte profesorilor bine cotați din școlile bune care au contribuit la ea (pentru ei există doar școlile de oraș și atât). În fapt, vorbim de o programă ce pune în valoare aproximativ 10% din ansamblul elevilor, ceilalți fac ce pot. Și nu e firesc să fie așa? Dacă învățământul nu s-ar declara ca sistem de valori ce oferă valori, aș spune că e firesc, însă performanța nu este prin sine valoare, întrucât, cel puțin la nivelul competițiilor școlare, lasă mai mult amar decât dulce. Dacă dorește performanță, un elev trebuie să fie sprijinit de întregul colectiv de profesori din școală.

Pe de o parte, este profesorul mentor, pe de altă parte, cei care îngăduie ca acest elev să facă pregătire suplimentară chiar în timpul orelor lor, unde nu mai punem îngăduința în evaluare.

Din cauza aceasta, un elev obișnuit cu olimpiadele încă din gimnaziu, protejat în acest fel, devine un specialist pe un domeniu, dar foarte vulnerabil pe celelalte. Dacă mentorul nu e un profesor întreg, de vocație, cu har, ci doar un specialist în domeniu, elevul lui va fi o simplă clonă. Așa se explică de ce mulți dintre elevii școlilor de renume au medii mari, au rezultate excelente, dar atitudinea este de corigență. Profesorii și psihologii cu experiență spun că pentru adultul de mâine performanța școlară nu e definitorie. Poate fi chiar nocivă, dacă face abstracție de realitățile sufletești ale copilului. Adică laurii oferiți tânărului îl pot învălui în orgoliu, care mai târziu se va manifesta prin izolare, îngâmfare, chiar cecitate emoțională. Ce se întâmplă de fapt aici și ce ar trebui să înțelegem din această tușă îngroșată intenționat? Educația nu se definește prin performanță științifică, ci performanța se definește prin educație. Elevul bine educat, bine ancorat în realitățile de zi cu zi, poate fi performerul pe termen lung de mâine. E drept, sunt atâtea cazuri de elevi eminenți, olimpici, care au ajuns să aibă joburi importante, generatoare de profit pentru instituțiile-gazdă, dar la fel de multe sunt exemplele tinerilor performanți în liceu și ratați în viață.

Unde vrea să ducă acest eseu cu iz de contraperfor­manță, dar care susține totuși performanța? La o realitate citită pe buzele dascălilor. Sistemul este prea concentrat pe rezultate maximale și din această cauză și-a uitat scopul, educația copilului. Ce mă sperie mai tare este că în acest joc al educației pentru performanță au intrat de mult părinții, ei devenind factori de presiune pentru profesorii care văd integral învățământul. Și mai mult decât atât, pare să se uite că cea mai valoroasă performanță este aceea de a fi învățat să fii om, să te depășești mai mult pe tine decât pe alții. Punerea accentului pe depășirea celuilalt, pe „baterea” celuilalt naște adesea ură, invidie, falsitate și clevetire. Acest lucru nu se învață pentru olimpiadă și, chiar dacă s-ar învăța, nu e interesant pentru piață.

Am conchide, privind realitatea mediatică, că performanța se traduce în numărul de vârfuri produse de cei mai buni profesori. Dar cum rămâne cu performanța profesorilor de a aduce un elev de la 5 la 7 sau chiar 8, de la 4 la 6? Acești profesori nu sunt mentori, antrenori de succes? Dar copilul care răzbate în cătunul lui ferit de lămpile orașului, el nu e performant? Ce instrumente de evaluare a acestui tip pe performanță avem? Performanța are multe fațete și dascălul, cu atât mai puțin decidenții politici, nu are dreptul să fie reducționist, indiferent la care din părți ne referim.

Educația este pentru performanță, dar întru devenirea persoanei, și nu spre aneantizarea ei.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!