Documentar
Educaţia religioasă în viziunea unui mare pedagog

Educaţia religioasă în viziunea unui mare pedagog

Eugen Drăgoi, 18 Martie 2012

În vara anului 1916 încheia cursurile la Seminarul "Sfântul Apostol Andrei" din Galaţi întâia promoţie de absolvenţi de la reînfiinţarea şcolii de către episcopul Pimen Georgescu, în 1908. Primul din cei 32 de absolvenţi era Ştefan Bârsănescu, cel mai bun elev al tuturor anilor de studiu, dovedindu-se un reprezentant de frunte al pedagogiei româneşti, a cărui muncă ştiinţifică a fost încununată cu alegerea sa între membrii corespondenţi ai Academiei Române.

Este, după cunoştinţa noastră de până acum, singurul absolvent al Seminarului de la Galaţi devenit membru al Academiei Române. S-a născut la 17 februarie 1895 în comuna Vipereşti, jud. Buzău; tatăl era comerciant, iar mama casnică. A urmat şcoala primară în localitatea natală, apoi Seminarul Teologic din Galaţi (1908-1916). Studiile superioare le urmează la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, obţinând licenţa la Facultatea de Drept (1919) şi la Facultatea de Istorie şi Filozofie (1921), ca student al unor mari profesori precum Garabet Ibrăileanu, Al. Philippide, Mihai Ralea, Petre Andrei, Dimitrie Gusti, Matei Cantacuzino, Ion Petrovici, Constantin Fedeleş. În anul 1925 îşi susţine, la Iaşi, doctoratul în filozofie şi pedagogie. Urmează cursuri postuniversitare de pedagogie la Berlin şi face călătorii de studii la Jena, München (Germania) şi Hilleröd (Danemarca).

Profesor de pedagogie (1921-1933) şi director (1926-1928) la Şcoala Normală "Vasile Lupu" din Iaşi, asistent şi profesor de pedagogie şi istoria pedagogiei (1923-1965) în cadrul Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, profesor universitar emerit.

Îndepărtat de la catedră de comunişti

Între anii 1948 şi 1952, mai mulţi profesori şi asistenţi universitari, între care şi Ştefan Bârsănescu, au fost îndepărtaţi de la catedră de către comunişti. Fostul seminarist gălăţean a lucrat un timp ca laborant la Politehnică, apoi la Institutul pentru Perfecţionarea Personalului Didactic din Iaşi (1955-1956), după care a revenit la catedra sa de pedagogie din universitatea ieşeană, de unde s-a pensionat în anul 1965.

La 21 martie 1963 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar mai târziu membru al Asociaţiei Savanţilor Celebri Contemporani din Chicago (SUA).

Marele pedagog de la Iaşi a fost un autor fecund, opera sa însumând 30 de volume, 17 manuale pentru învăţământul primar, gimnazial şi liceal şi peste 500 de studii publicate în periodice din ţară şi străinătate. "Opera scrisă a lui Bârsănescu - constata un alt specialist în pedagogia românească (Stanciu Stoian) - este bogată…, de ţinută academică, erudită şi precisă."

A trecut la cele veşnice în ziua de 5 noiembrie 1984, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iaşi. Contribuţiile sale în domeniul pedagogiei sunt apreciate de specialişti la superlativ, fiind considerat "cel mai de seamă istoric al tradiţiilor pedagogice din ţara noastră" (Ionel Maftei). "Ştefan Bârsănescu este, incontestabil, prin Politica culturii în România (Iaşi, 1937; reeditare Editura Polirom, Iaşi, 2003), întemeietorul politicii educaţiei ca domeniu de cercetare a ştiinţelor educaţiei în spaţiul academic românesc şi unul dintre primii teoreticieni şi metodologi ai domeniului în lume" (prof. Carmen Creţu).

Reproducem, în continuare, câteva dintre consideraţiile şi aprecierile marelui pedagog Ştefan Bârsănescu referitoare la importanţa religiei ca disciplină de studiu în şcoli şi la rolul esenţial al profesorilor de religie.

Când se pregăteşte să facă analiza religiei ca disciplină în şcolile primare şi secundare, convins că "o credinţă e necesară fiecărui om", profesorul Ştefan Bârsănescu vădeşte, fără a o mărturisi deschis, fondul cunoştinţelor şi al convingerilor sale religioase dobândit în anii de studiu la seminarul gălăţean. În valoroasa lucrare "Pedagogia practică" (Craiova, 1946), constatând că religia "stă în fruntea tabloului materiilor de învăţământ, desigur în virtutea unei tradiţii", pedagogul de la Iaşi este convins că "acest loc i s-ar putea acorda şi pentru raţiuni filozofice".

Religia, ca disciplină ştiinţifică, fiind chemată să cerceteze "un anumit sector al realului dintr-un punct propriu de vedere", are ca obiect de studiu "lumea divinului, aşa cum de exemplu ştiinţa biologică are ca obiect studiul vieţii. Pe acesta ea îl cercetează dintr-un anumit punct de vedere: spre a fixa omului un crez religios, din care să derive atitudini în faţa lumii şi vieţii". Urmând firul logic al demonstraţiei sale, fostul seminarist gălăţean scrie: "Din acest caracter al învăţământului religios decurg pentru predarea lui o serie de obligaţiuni: de a fi tratat ca obiect autonom, de a nu mai fi subordonat metafizicii şi considerat o metafizică populară "eine Ersatzphilosophie"; de a fi o instrucţie, stabilindu-se bine ideea că "religie fără învăţământ e o pretenţie absurdă, o cerere specifică unor diletanţi"; de a subordona fiecare lecţie preocupării de a ridica mintea şcolarilor la Dumnezeu".

Celor care înclinau către studierea tuturor religiilor sau a unei religii oarecare, nu neapărat cea creştină, în cadrul şcolii, Ştefan Bârsănescu le răspunde argumentat: "În ţările de cultură europeană, religia ca obiect de studiu îşi ia elementele de instrucţie din creştinism. Ca atare, materia de învăţământ religios din programele şcolare va prevedea nu o religie în genere, ci pe cea creştină, ceea ce înseamnă studiul concepţiei creştine despre lumea divină, aşa cum ea se degajează din învăţăturile Mântuitorului: un învăţământ christocentric". Totodată, în privinţa vehiculării ideii că religia trebuie redusă în plan educaţional doar la morală, fostul elev al seminarului din Galaţi se pronunţă răspicat: "Trebuie să tragem o linie de demarcaţie între religie şi morală: morala nu se poate nici suprapune, nici substitui religiei; iar a face din religie numai un obiect de educaţie morală sau chiar a sentimentelor înseamnă a-i eluda specificitatea".

Profesorul Bârsănescu arată apoi elementele principale pe care trebuie să se axeze activitatea profesorului de religie: doctrina, cultul şi istoricul dezvoltării religiei. Preocupându-se în mod responsabil de transmiterea către elevi a cunoştinţelor necesare, proprii acestor elemente, profesorul ajunge şi la finalitatea religiei ca obiect de studiu: "Să deştepte şi să întărească năzuinţa şi dorul după tot ce-i divin, după tot ce-i sfânt", iar prin aceasta "individul va încerca atunci o valorificare a existenţei în spiritul doctrinei religioase".

Problema educaţiei religioase

Dascălul (profesorul) de religie dacă nu este un exemplu elocvent de credinţă şi trăire a vieţii creştine pentru elevii săi - spune răspicat Ştefan Bârsănescu - nu are cum să predea o astfel de disciplină. "Nicăieri exemplul personal nu are un rol mai important ca în educaţia religioasă. La religie totul atârnă de om, căci religia nu-i un obiect ca oricare altul, ci unul special în care adevărul şi convingerea se desprind prin intuirea persoanei care-l predă. Dacă pentru predarea geometriei sau a ştiinţelor naturale poate fi cineva cum vrea, la religie, nu. Aici, un dascăl fără viaţă religioasă personală nu poate realiza absolut nimic. Nicăieri ca la educaţia religioasă nu se poate verifica mai bine gradul de influenţă şi de autoritate personală al educatorului, căci numai prin acestea el poate adăuga ceva la viaţa copilului."

Eminentul pedagog îşi încheie excursul său magistral cu o întrebare deloc retorică: "Vor înţelege oare profesorii de religie că, observând aceste caractere ale învăţământului lor, lecţiile ce vor ţine vor căpăta înălţime, frumuseţe, măreţie, lucrând din convingerea că au un obiect propriu de cercetare şi că se ocupă singuri de probleme unice, ca specialişti ai unui grandios domeniu al cunoaşterii?".

Abordând problema educaţiei religioase, Bârsănescu recunoaşte că este "unul din capitolele cele mai însemnate, dar şi din cele mai grele ale pedagogiei". Potrivit marelui pedagog, scopul esenţial al educaţiei religioase îl reprezintă "credinţa într-un principiu suprem, creator şi conducător al universului", căruia i se adaugă alte finalităţi importante: "subordonarea vieţii noastre acestui principiu" care duce la sfinţenie, formarea la copil a deprinderilor de trai religios, într-un cuvânt, "formarea omului din punct de vedere al credinţei în spirit creştin, adică în spiritul operei şi ideilor lui Iisus Hristos".

Toate acestea sunt doar câteva din gândurile şi experienţele mărturisite ale unui mare pedagog cu formare teologică ortodoxă, care în ciuda faptului că erau exprimate cu peste şase decenii în urmă sunt perfect actuale.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!