„Magnolii de oţel”sau puterea vindecătoare a prieteniei

Un spectacol frumos şi normal, într-o lume hâdă şi din ce în ce mai departe de normalitate ne propune Teatrul Avangardia. Se cheamă „Magnolii de oţel” şi se joacă în Bucureşti - cu mare succes şi mai mereu cu casa închisă - în sala Cinema Pro (fostul Luceafărul), de lângă Biserica Rusă. „Magnoliile de oţel” sunt cerute şi de iubitorii de teatru din provincie, dovadă numeroasele turnee pe care trupa acestui spectacol le face în toată ţara.

Poate vă sună cunoscut titlul spectacolului. Nu vă înşelaţi! După scrierea omonimă a lui Robert Harling, în 1990, a fost realizat un film, care, datorită poveştii şi prestaţiei actriţelor, a repurtat un imens succes de box-office în acel an, alegându-se cu multe nominalizari şi cu un prestigios premiu pentru cel mai bun rol secundar (Julia Roberts) la Globurile de Aur. Distribuţia a fost una de zile mari: Sally Field, Dolly Parton, Shirley Maclaine, Daryl Hannah, Olympia Dukakis şi Julia Roberts, care a interpretat personajul Shelby.

Dar nu este mai prejos nici echipa de actriţe românce pe care regizorul catalan Ricard Reguant le-a văzut în rolurile pe care odinioară le-au interpretat americancele la Hollywood.

Și n-a greşit nici de data asta. Maia Morgenstern (Quiser), Medeea Marinescu (M’Lynn), Victoria Cociaş (Clairee), Ștefana Samfira (Truvy), Ioana Barbu (Annelle) şi Irina Ștefan (Shelby) se achită mai mult decât onorabil de dulcea sarcină pe care o presupune o distribuţie alcătuită numai din femei, pentru că da, doamnelor şi domnilor, nu-i deloc uşor să fii femeie nici în viaţă, nici pe scenă! Această piesă, cu şi despre femei, vorbeşte despre tris­teţi şi bucurii, aparenţe şi miez, iluzie şi realitate. Despre puterea pe care o iau (oare de unde?...) femeile atunci când se confruntă cu situaţii-limită, cu boala, cu moartea… Despre solidaritate, prietenie, sinceritate, curajul de a merge mai departe când vezi că în juru-ţi totul se surpă… Că tot ce părea poleit, solid şi pentru totdeauna se clatină şi se preface-n scrum… Și toate astea, pe umerii unor biete femei… Fragile şi vulnerabile la suprafaţă, mereu zâmbitoare şi amabile, oricât de rău le-ar merge. Magnolii superbe bătute de vânt. În esenţă, „tare ca fierul, iute ca oţelul”, cum spune o zicere românească. Magnolii de oţel…

Unde se leagă prietenii mai strâns decât într-un orăşel de provincie, unde aparent nu se-ntâmplă nimic, dar toată lumea se cunoaşte cu toată lumea? Și unde-şi dezleagă femeile limba mai abitir decât într-un salon de înfrumuseţare, unde, au, n-au nevoie de un coafat sau o manichiură, se întâlnesc (ca din întâmplare) ca să tragă o mică bârfă? Dincolo de divergenţele de opinii, de micile invidii, de ironii sau idiosincrasii, filonul care le uneşte pe toate amicele de la coaforul lui Truvy e sinceritatea. Ca într-o mare familie eterogenă şi ciudată, sudată de o prietenie necondiţionată. De aici, emoţia, râsul, plânsul, duioşia şi empatia pe care le generează textul lui Harling. Povestea, care poate fi a fiecăruia dintre noi. Minunatele actriţe fac mult mai uşoară trecerea barierei dintre ficţiune şi realitate…

Ricard Reguant a mizat, ca întotdeauna, pe formula care i-a garantat succesul pe oricare dintre marile scene ale lumii unde a regizat (Spania, Brazilia, România etc.): un text arhicunoscut, montat sau ecranizat anterior, şi o echipă de actori total dedicaţi profesiei. Este şi cazul musicalului „Chicago”, pe care l-a pus în scenă la Sala Mare a TNB, acum aproape 15 ani, şi care s-a jucat, spre bucuria publicului şi a întregii echipe de artişti, mulţi, mulţi ani. Aceeaşi soartă o dorim şi „Magnoliilor…” şi celorlalte spectacole pe care Reguant le-a montat în cadrul Teatrului Avangardia.