Biserică şi societate
Efectele voluntariatului asupra sănătăţii

Efectele voluntariatului asupra sănătăţii

Andreea Hefco, 09 Iulie 2013
În sensul pe care îl găsim în relaţiile cu ceilalţi este şi o nevoie umană profundă. În ultimii zeci de ani, sociobiologia a demonstrat că genele noastre sunt altruiste. Orientarea spre ceilalţi şi pacea interioară care rezultă din această aplecare spre cel de lângă noi sunt parte din alcătuirea noastră genetică. De asta poate nu e de mirare că altruismul se află în centrul tuturor marilor tradiţii spirituale. Interesant de precizat este că altruismul este, înainte de toate, o experienţă corporală trăită în corp.
 
Studiile asupra persoanelor fericite au identificat doi factori care se repetau: acestea au relaţii afective stabile cu alţi oameni şi sunt implicate în comunitate. Implicarea în comunitate înseamnă să oferi o parte din tine şi din timpul tău pentru o cauză de pe urma căreia nu ai nici un folos material. Este una dintre activităţile cele mai eficiente pentru a alina sentimentul de vid care însoţeşte stările depresive. A însufleţi puţin viaţa bătrânilor din cămine, a lucra într-un adăpost pentru animale, a colabora cu şcoala din cartier, cu copiii fără părinţi, cu cei din spitale sunt toate posibile activităţi care ne pot înlătura sentimentul de izolare, anxietatea şi depresia. 

O garanţie a longevităţii

Primul care a demonstrat acest fapt a fost Emile Dürkheim, întemeietorul sociologiei moderne. În cartea sa „Sinuciderea“, scrisă cu mai bine de 100 de ani în urmă, el arăta că cei mai mulţi sinucigaşi provin din rândurile celor care nu sunt integraţi în societatea din care fac parte. De atunci, sociologii au stabilit că oamenii care participă la activităţile comunitare par a fi mai fericiţi, mai sănătoşi şi trăiesc, în medie, mai mult ca ceilalţi. 
 
Un studiu publicat în „American Journal of Cardiology“ subliniază faptul că în condiţii similare de sănătate, mortalitatea persoanelor bătrâne şi cu venituri modeste, care participă la activităţi benevole în favoarea altora, este cu 60% mai mică comparativ cu cele care nu fac acest lucru (Zucherman D.M et al, „Psychosocial predictors of mortality among the eldery poor“, Am J Cardiology, 1984).
 
O analiză asupra efectelor voluntariatului asupra sănătăţii publicată în prestigioasa revistă „Science“ concluzionează că acesta este o garanţie a longevităţii mai sigură decât menţinerea unei tensiuni arteriale scăzute, reducerea colesterolului sau renunţarea la fumat (House J.S et al, „Social relantionships and health“, Science, 1988). Plăcerea de a avea legături cu alte persoane, implicarea într-un grup social sunt remedii dovedite pentru creierul emoţional şi, implicit, pentru întregul organism.
 
Psihiatrul austriac Victor Frankl a fost un supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. În cartea sa „Manâs Search of Meaning“, carte bazată pe experienţa trăită, explică cum au reuşit prizonierii să reziste în condiţii inumane. Concluziile sale sunt similare cu cele ale cercetătorilor. Supravieţuirea într-o lume tot mai separată, mai virtuală, ne obligă să ne legăm de ceva, să găsim un sens al experienţei noastre. Sfatul său este ca în situaţiile disperate să nu cerem vieţii ceea ce nu poate face pentru noi, ci să ne întrebăm mereu ce putem face noi pentru ea. Poate fi vorba doar să ne îndeplinim sarcinile cu mai multă generozitate, cu gândul la contribuţia adusă celorlalţi, sau de a da ceva din timpul nostru unei cauze, unui grup, unui om sau unui animal care este important pentru noi. 
 
Maica Tereza, un simbol recunoscut al compasiunii umane spunea: „Ceea ce contează nu e magnitudinea gesturilor noastre, ci cantitatea de dragoste cu care le-am făcut. Nu aşteptaţi lideri! Faceţi ce e de făcut singuri, fiecare în parte. De fiecare dată când zâmbeşti cuiva, este un gest de dragoste, un dar către acea persoană, un lucru frumos. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu în oameni, atunci există iubire pentru ei şi de aici apare pacea“.
 
Nu e nevoie să ne simţim total împăcaţi cu noi, perfect echilibraţi şi vindecaţi, pentru a ne dărui. Abraham Maslow, fondatorul Mişcării de dezvoltare personală, spunea că stadiul final al dezvoltării este cel în care fiinţa umană se întoarce către ceilalţi. El vorbea despre a deveni un slujitor fără a uita importanţa împlinirii de sine. „Cea mai bună cale pentru a ajunge un bun slujitor este să devii o persoană mai bună. Dar pentru a deveni o persoană mai bună trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi. Este deci posibil să le faci pe amândouă deodată.“

Când ne simţim în legătură cu cei din jurul nostru, inima intră spontan în coerenţă

Cei care au norocul să găsească o sursă de sens în ajutorul aproapelui au sentimentul că îşi trag energia din ceea ce dă înţeles vieţii înseşi. 
 
După milioane de ani de evoluţie, creierul nostru emoţional e însetat tocmai de aceste trei aspecte ale vieţii la care „Străinul“ lui Camus nu avea acces: emoţiile, raporturile afective armonioase cu cei dragi şi sentimentul de apartenenţă la o comunitate. Separat de acestea, în zadar căutăm o raţiune de a fi în afara noastră, într-o lume în care am devenit nişte străini. 
 
Aşa cum a arătat în mod strălucit Damasio, la 50 de ani după Camus, cele care dau o direcţie şi un sens existenţei noastre sunt valurile de trăiri emoţionale care vin din aceste izvoare de viaţă şi ne animă corpul şi neuronii emoţionali.
 
S-a văzut că drumul cel mai simplu şi rapid către coerenţa cardiacă este exprimarea sentimentelor de gratitudine şi tandreţe faţă de cineva. Când ne simţim în legătură cu cei din jurul nostru, inima intră spontan în coerenţă. Asta ne deschide în plus şi căi noi de a percepe lumea înconjurătoare.
 
Deci, „dacă vrem ca un mesaj de dragoste să fie auzit, el trebuie să fie trimis. Cu cât avem mai puţin, cu atât dăm mai mult. Pare absurd, dar aceasta este logica dragostei“ - Maica Tereza. (Acest articol are la bază cartea „Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără medicamente şi fără psihanaliză“, scrisă de psihiatrul David Servan-Schreiber)
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!