Elisabeta Rizea: „Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletul!“

Regimul comunist s-a impus în România, strivind orice umbră de opoziţie, fie ea numai închipuită. În situaţiile de opoziţie făţişă, cruzimea Securităţii atingea limite demonice. Elisabeta Rizea s-a alăturat luptătorilor din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu, care s-au opus, în Munţii Făgăraş, sovietizării şi colectivizării sălbatice, orchestrate de trupele Securităţii. Deşi a suferit torturi îngrozitoare, nu i-a trădat pe cei care încă mai sperau că sfârşitul comunismului nu poate să fie prea departe. „Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti, la putere, şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletul!“.

Românii au dus cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă. În România au activat 19 centre de rezistenţă, dintre care unele au luptat până la începutul anilor ’60. Ele au fost răspândite pe întreg teritoriul ţării, cuprinzând mii de luptători din categorii sociale diverse, de la foşti ofiţeri ai armatei române, până la preoţi, intelectuali, muncitori şi ţărani. Ultimul partizan din România a fost un ţăran, Ion Banda, împuşcat de Securitate în munţi, în Banat, în anul 1962. Probabil că nimeni nu a auzit de el.

Elisabeta Rizea poate fi considerată o martiră a închisorilor comuniste, care prin suferinţa din urma torturilor, şi-a mărturisit în modul cel mai viu iubirea faţă de libertate, implicit faţă de Hristos - dacă dăm crezare vorbelor părintelui Nicolae Steinhardt, un alt pătimitor al iadului din lagărele comuniste: „Să fii creştin nu înseamnă să îmbrăţişezi religia lui Hristos, ci înseamnă să te faci fratele lui Hristos“.

S-a opus colectivizării

Elisabeta Rizea s-a născut la 28 iulie 1912 în comuna Domneşti (judeţul Argeş), în familia lui Ion şi a Mariei Şuţa. Era nepoata liderului ţărănist Gheorghe Şuţa, ucis de comunişti în 1948.

În cumpliţii ani â50 ai secolului trecut, s-a alăturat, din demnitate şi solidaritate umană, luptătorilor din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu, care s-au opus, în Munţii Făgăraş, sovietizării şi colectivizării sălbatice instaurate prin teroare de trupele Securităţii.

Opoziţia ei faţă de exproprierea comunistă şi faptul că soţul ei s-a alăturat luptătorilor rezistenţei din munţi au condus la torturi şi ani buni de închisoare. A fost numită „duşman al poporului“, iar gospodăria etichetată drept „casă de bandiţi“, apelative ce constituiau cele mai grave acuzaţii în statul comunist.

În închisoarea de la Piteşti, Elisabeta Rizea a fost legată cu lanţuri. A supravieţuit sentinţei de condamnare la moarte şi şi-a spus povestea după căderea lui Ceauşescu.

I-au luat dreptul de a mai merge vreodată

De la sfârşitul anilor ’60, când a revenit în lume, după 12 de ani de detenţie, n-a mai putut merge pe picioare. Securiştii îi distruseseră genunchii. A fost nevoită să mergă precum animalele, folosindu-se de toate cele patru membre. Pe cap nu mai avea nici un fir de păr. Şi asta pentru că, în timpul primului interogatoriu, a fost atârnată cu propriul păr de un cârlig înfipt în tavan. A fost scalpată, legată în lanţuri, bătută cu lopata, arsă, lăsată în ger - cum se povesteşte în Sinaxare că pătimeau mucenicii de la începuturile Bisericii -, condamnată la moarte, apoi sentinţa schimbată în închisoare pe viaţă. Nici unul dintre supliciile inchiziţiei regimului comunist nu i-a rămas necunoscut. Şi totuşi, a reuşit să supravieţuiască.

În acest sens, stau mărturiile ei zguduitoare: „După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băţ, până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic... Căpitanuââ Cârnu m-a schingiuit. Eu tot trăiesc, încârligată, cum sunt, şi cu genunchii scoşi, dar el nu mai e! M-a operat Majestatea Sa la spitalul de lângă Foişorul de Foc. Regele a plătit. Mi-au pus cârlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am păr deloc, uite! Şi uite în fotografie, ce păr bogat am avut, şi salbă de aur. Mi-au luat tot comuniştii. Ultima dată, a venit Cârnu cu o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. M-a legat de mâini cu unu, care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. «Îţi dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...» M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucuâ, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnuâ de-a murit, şi eu trăiesc, na! Daâ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada sub carliguâ de lamba din tavan. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani... Cârnu mi-a tras scaunuâ, celălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păruâ. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Daâ tot nu i-am vândut“, povesteşte Elisabeta într-o carte cutremurătoare, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu („Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi“).

Recunoştinţa regală

În ultimii ani din viaţă, Tuţa Rizii nu se mai putea ridica în picioare, se târa în genunchi. Aşa l-a primit în casa ei din Nucşoara pe preşedintele Emil Constantinescu şi pe Majestatea Sa Regele Mihai. Fiica ei, Elena, povesteşte despre bucuria de a primi un rege într-o casă umilă: „A venit Majestatea Sa. Mama stătea într-un cărucior cu rotile, că nu mai putea să meargă, dar cu greu s-a ridicat în picioare, s-a sprijinit de perete şi aşa l-a primit pe rege. «Veto, eşti mai mică decât mine, dar tot eu am venit la tine», i-a zis regele, mamei. Apoi, s-au îmbrăţişat, un rege şi o femeie simplă, de la ţară. Am plâns. Cred că cea mai mare onoare pentru mama a fost acea îmbrăţişare. A fost recompensată pentru toată suferinţa prin care a trecut“.

Când stăteai de vorbă cu ea, îţi mărturisea dorinţa ei ascunsă: „Maică, nu vreau să mor până nu se limpezeşte lumea asta“.

A murit la Spitalul Judeţean Piteşti, într-un pat de reanimare, în urma unei pneumonii virale. Avea 91 de ani. Cu mult timp în urmă, Mama Rizea se vindecase de frica de moarte. La fel ca mulţi alţi deţinuţi politic.

Poate că existenţa ei nu a fost un lucru prea însemnat, dar majoră a fost lecţia istoriei sale personale, aceea că vremurile grele trec, oamenii grei rămân.

Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, regimul comunist a făcut, în multe cazuri, în temutele sale închisori, din oameni slabi - oameni puternici şi din păcătoşi - sfinţi.

▲ Balada Elisabetei Rizea

Într-o zi, pe neaşteptate,

Ne văzurăm arestate

Şi la dubă aranjate

La Piteşti transportate.

La Piteşti securitate

Unde criminalii bate,

Acolo, când am ajuns,

Ochelari la ochi ne-a pus

Şi la birou ei ne-a dus

La birou, la cercetări

Ne-a pus multe întrebări.

Cârnuâ-era la noi zbiera

Şi Marin se-ntuneca

Zamfirescu-executa.

Cu lemne cu dungi dădea

Inima mi-o sfâşia.

Trecea zilele cu greu...

Tot trăind în aşteptarea

Clipelor de-nfiorare

Că ne ia la cercetare.

Telefonuâ că suna,

Inima mi se bătea,

Auzeam paşii mergând,

Vedeam uşa deschizând

Şi ne lua iar la rând.

Trăiam viaţa chinuit

Între zidurile-nchisorii

Ne culcam cu groaza morţii

Şi visam amaruâ sorţii!

(Elisabeta Rizea)