Interviu
Emilia Pavel, radiografia unei vocaţii

Emilia Pavel, radiografia unei vocaţii

Puţini dintre noi ştiu astăzi cine este Emilia Pavel. Dar cine vrea cu adevărat să o cunoască nu trebuie decât să-i parcurgă studiile de etnologie românească şi cărţile despre satul tradiţional. În Moldova, ca etnograf, a făcut activitate de pionierat, punând bazele colecţiilor de port popular, scoarţe, ţesături şi măşti populare din cadrul muzeului etnografic. Nu întâmplător, marele etnograf Iordan Datcu o plasa în elita acestui domeniu.

Doamnă Emilia Pavel, putem spune, fără teama de a greşi, că sunteţi cea care a conturat etnografia în această parte de ţară. A fost vocaţie sau a fost întâmplare că aţi ales calea asta?

Nu, nici vorbă de întâmplare. Dar vocaţia a venit lucrând. Eu m-am pregătit pentru a deveni cadru didactic - profesor de istorie. Însă, când am terminat facultatea, în 1950, m-am văzut pusă în situaţia de a preda istoria după Mihai Roller, o istorie falsificată. Nu puteam să fac acest lucru, când eu învăţasem în facultate istorie după Iorga, după Giurăscu, după Xenopol, după Onciu.

De ce aţi ales tocmai etnografia?

În timpul facultăţii făcusem etnografie, pentru că, după reforma învăţământului din 1948, istoria fusese unită cu geografia. Aveam şi examene la geografie, iar conferinţa de etnografie se ţinea în cadrul disciplinei geografia umană. Profesor era Ion Chelcea (n.r. - etnograf, sociolog folclorist, întemeietorul Muzeului de Etnografie al Moldovei). Aflasem că se înfiinţează un muzeu de etnografie şi mi-am zis că asta vreau să fac. Am fost, deci, încadrată pe prima schemă care s-a aprobat muzeului de etnografie, în 1951, muzeu care funcţiona în universitate.

Când se înfiinţase muzeul de etnografie?

În 1943, Senatul Universităţii din Iaşi a hotărât să sprijine înfiinţarea unui muzeu etnografic al Moldovei, pe lângă universitate. La Cluj exista un muzeu etnografic din 1922, Bucureştiul avea Muzeul Satului, din 1936, înfiinţat de Dimitrie Gusti şi Henri Stahl, iar Iaşiul era complet descoperit. Pentru a înfiinţa un astfel de muzeu, au trebuit să aducă şi un specialist - prof. Ion Chelcea de la Cluj. El a fost primul director şi el e cel care a intervenit la Bucureşti pentru a se aproba de către Ministerul Culturii şi Cultelor funcţionarea acestui muzeu. Actul de înfiinţare a venit în 18 aprilie 1943. Dar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când bătălia de la Stalingrad hotărâse soarta războiului, Universitatea se împacheta să plece la Zlatna, în refugiu. Şi muzeul a trebuit să plece şi el.

Primele piese ale Muzeului Etnografic al Moldovei datează din 1943

Ce însuma muzeul atunci?

După ce s-a dat actul de înfiinţare, un colecţionar, Iuliu Pascu, alături de soţia sa, Maria, care adunaseră o colecţie de textile (ţesături şi port) şi obiecte ceramice, au donat muzeului 340 de obiecte. În 1944, Artur Gorovei a dăruit muzeului biblioteca sa de specialitate - 500 de volume. Acesta era atunci patrimoniul muzeului.

Muzeul a plecat în refugiu cu acest mic patrimoniu, iar în timpul războiului a funcţionat ca un laborator în cadrul Facultăţii de Geografie. Ion Chelcea era numit director onorific. Muzeul nu avea personal, schemă de funcţionare, bani pentru achiziţii. Mai primea din când în când obiecte de la studenţii care urmau cursul de etnografie.

Timp de 8 ani, în vremea războiului, actul de înfiinţare a stat în sertarul profesorului Chelcea. După război, a trecut de sub egida universităţii la schema de organizare a aşezămintelor culturale, în cadrul ministerului, respectiv la secţia culturală a judeţului. Şi-atunci s-a aprobat prima schemă a muzeului, şi acesta este recunoscut ca instituţie oficială, de stat, în anul 1951.

Iar dumneavoastră muzeograf sau etnograf?

La 1 iulie 1951, cu Chelcea director, am fost încadrată şef de secţie. Când am venit, muzeul era în birou la Chelcea. Un spaţiu restrâns, 4/4 m, biroul directorului, două lăzi cu obiectele lui Iuliu Pascu şi biblioteca lui Gorovei. Ăsta era muzeul când m-am încadrat eu.

Povestea "prăjinei strujniţei"

N-a fost descurajant pentru dumneavoastră?

Nu. Ce a urmat a fost mai interesant (zâmbeşte). M-am prezentat la serviciu. Prof. Chelcea m-a luat în primire şi mi-a spus: "Mata azi să-mi aduci prăjina strujniţei". Ştiam de la curs cam despre ce-i vorba - o piesă pe care o puteam găsi la un rotar, prăjina cu care el îşi strujea butucul roţii - dar de unde s-o aduc? M-am dus în Piaţa Sfântul Spiridon, să întreb printre ţărani. Am găsit nişte femei din Miroslava şi, din vorbă-n vorbă, am aflat că într-un sat, Balciu, este un rotar pe care-l cheamă Zbierea. La el m-am dus. Directorul mă trimisese fără delegaţie, fără bani. Am ajuns la rotar, i-am spus de ce venisem şi a început să râdă în hohote, întrebându-mă ce fac eu cu prăjina. "Mata să nu râzi, i-am spus, că noi la Iaşi facem muzeu." L-am convins şi mi-a dat-o. Pe urmă, tot de la el am luat întreg atelierul de rotărit. Deci prăjina strujniţei a fost prima mea achiziţie adusă la muzeu. Am venit cu ea pe spate, prin nişte păpuşoaie mai mari decât mine, am ajuns în Iaşi şi i-am dus-o în birou lui Chelcea.

Ce-a însemnat să luaţi de la zero munca aceasta?

A trebuit să fac şi nişte activităţi anexe, să ţin gestiunea muzeului, pentru că nu era personal. Am ţinut această gestiune până în 16 februarie 1958, când s-a inaugurat muzeul, în actualul sediu, de la Palatul Culturii. Eram şef de secţie şi răspundeam de sectorul "Artă populară". Trebuia să fixez zonele etnografice de port popular din Moldova, să fac colecţii, să gândesc expoziţii, să adun scoarţe, ţesături şi măşti populare. Totodată, făceam şi conservarea textilelor.

Despre portul de Iaşi, etnografii din ţară spuneau că nu există, nu-l cunoşteau. Era o zonă etnografică necunoscută. Aşa că băteam pieţele oraşului în căutare de ţărani, de la care aflam pe unde m-aş mai putea duce pentru achiziţii. Într-una din zile, în piaţă l-am găsit pe moş Toader Zaborilă, un ţăran de 60 de ani din Rediu, cu costumul lui de mire pe mână. Voia să-l vândă. Un costum splendid, de lână ţigaie, specific zonei Iaşilor. Am dus tratative cu el şi mi l-a vândut cu 200 de lei. Când să iau costumul, i-au dat lacrimile. Îmi spune: "Daâ eu cu ce mă mai îmbrac când mor?" În tradiţia poporului român, costumul de mire era păstrat pentru înmormântare…

"Prin sate, oamenii, când mă vedeau, credeau că umblu după cote"

Aşadar, la mai puţin de un deceniu după război, v-aţi apucat să bateţi satele Moldovei. Cum se făcea atunci munca de etnograf?

Prin sate, oamenii, când mă vedeau, credeau că umblu după cote. Se uitau urât la mine. De aceea, mă duceam întotdeauna la primărie, de unde primeam un însoţitor. După ce le explicam oamenilor şi când aflau că suntem interesaţi de costumele lor, de viaţa lor, se bucurau. De la bătrâni culegeam informaţiile care mă interesau. Băteam satul cu piciorul, din casă-n casă, ca să pot selecţiona obiectele. Răscoleam tot satul, alegeam costumul cel mai frumos.

Şi aveaţi de unde…

Atunci când mi-am început cariera, satele erau muzee. Într-adevăr, aveai de unde alege. Război de ţesut era la fiecare casă. Sunt foarte bucuroasă că am trăit acele vremuri şi că am prins toate aceste aspecte ale satului tradiţional în cărţile mele, care rămân ca nişte documente.

Zonarea etnografică o dă costumul popular

Cum vă amintiţi dumneavoastră satul tradiţional din zona Iaşilor, să zicem, deşi ştiu că aţi făcut cercetări în aproape toată ţara?

Cultura românească este unitară, există unitate în varietate. Ce-i la Iaşi e şi în altă parte; diferenţele zonale sunt foarte mici. Diferenţa zonală poate fi sesizată mai mult în ceea ce priveşte portul popular. Spre exemplu, în Bucovina, mergi o arie întinsă şi întâlneşti costumul cu dihor - ştii că-i zona Câmpulung. Când nu-l mai întâlneşti, ai intrat în zona Rădăuţilor. Zonarea etnografică o dă costumul popular, nu secera sau plugul. Ţesătura în patru iţe o întâlneşti peste tot în ţară. Motivele, la fel: pasărea, pomul, zigzagul, rombul, bradul. Iar tipologia construcţiilor se împarte în două mari categorii: construcţia de munte, din lemn şi cea de podiş, de câmpie, care-i fie din chirpic, fie din nuiele lipite cu lut. În satul tradiţional exista casa cu lemn "de pe loc", cu încuietoare de lemn, cu prispă, cu drughina pe care puneau oamenii hainele când ploua. Bine că măcar am scris despre toate acestea, că au rămas.

Spuneaţi că satele erau adevărate muzee. Se purta încă portul popular?

Da, la începuturile carierei mele am prins acest obicei. În timpul săptămânii se purta portul de lucru, din cânepă: cămeşă şi izmene/iţari vara, iar iarna, izmene de şiac, suman sau cojoc. În zilele de sărbătoare se purta costumul de sărbătoare.

"În satul tradiţional am întâlnit Domni şi Doamne"

Aveţi nostalgia satului de altădată?

Cum să nu?! Noi am vrut şi să facem un muzeul al satului la Iaşi, în suburbia Bucium, dar în cele din urmă nu s-a mai aprobat. Satul tradiţional este un document al continuităţii noastre, dar, din păcate, a dispărut din istoria patriei. În satul tradiţional am întâlnit Domni şi Doamne. Omul trăia în demnitate, îşi iubea familia, morala satului era respectată. Când se făceau clăci pentru construit o casă, tot satul sărea. Femeia era mamă de copii, era gospodină, era artistă. Obiceiurile se respectau. N-am auzit să fie hoţi în sate. Dacă fura vreunul găini, îl ştia tot satul şi-l izola.

Sunt foarte mulţumită că i-am avut mentori pe cei mai desăvârşiţi etnografi ai ţării şi foarte mult am învăţat. Acum, din muzeul acesta de etnografie, la care am muncit o viaţă, ca dintr-o carte poţi învăţa.

Ce credeţi dumneavoastră, mai avem zone tradiţionale, care să se fi păstrat în tiparele lor autentice?

Poate că prin Maramureş să mai fie ceva. Dar nici măcar acolo… "Poluare" este peste tot. Influenţele vin de pretutindeni, kitsch-ul înfloreşte. Dar trebuie să mai alegi din ce mai este, din ce-a mai rămas.

Ce mai avem acum din satul tradiţional?

Din satul tradiţional au mai rămas doar meşterii populari. Dar aceşti meşteri trebuie îndrumaţi, pentru că ei sunt creatori, dar nu mai cunosc tradiţia, aşa cum o cunosc specialiştii etnografi. Spre exemplu, scoarţele noastre au culori calde, pastelate, cromatica este restrânsă, culorile sunt obţinute din plante. Trandafirii aceia pe fond negru sunt străini de tradiţia noastră, sunt de influenţă ucraineană.

Există riscul să devenim un popor care îşi pierde rădăcinile?

Da. Pentru că nu ne preocupăm mai mult de tineri, învăţământul a decăzut, manualul de istorie e o ruşine… Cultura unui popor stă în primul rând în a-ţi iubi tradiţia. Eminescu, ca nimeni altul, a valorificat creaţia românească, ridicând-o la nivel de artă. El a purtat suman, ca şi Creangă. Şi cât de frumos a scris despre cum a văzut el poporul acesta în drumul său de la Cernăuţi la Blaj!

"Eu mi-am văzut de drumul meu"

Doamna Pavel, dacă ar fi să priviţi retrospectiv asupra vieţii şi activităţii dvs., atât de prolifice - că ne-aţi lăsat o moştenire cât nu ştim noi s-o preţuim - ce-aţi spune?

Când eşti un om singur şi lupţi singur pentru ceea ce faci, trebuie să ai foarte multă înţelepciune şi foarte multă tenacitate. Eu mi-am văzut de drumul meu. Am făcut totul cu pasiune şi m-am dăruit acestei meserii. Ce-am făcut eu e istorie. Satisfacţia mea cea mai mare era când mergeam la un simpozion, prezentam o lucrare, iar aceasta era foarte apreciată. Ce poţi să vrei mai mult în viaţă decât să fii respectat de oameni? Şi, dacă reuşeşti în viaţă să te respecţi pe tine, te respectă şi ceilalţi. Eu asta am încercat să fac.

Un loc în galeria marilor personalităţi

Născută în 1925, la Popeşti, în judeţul Iaşi, Emilia Pavel este unul dintre cei mai valoroşi etnologi ai României. De-a lungul unei cariere ce se întinde pe mai bine de 60 de ani, acest cercetător neobosit a pus Moldova pe harta etnografiei româneşti. Ani la rândul a bătut apoi aproape toate zonele ţării, rezultatele acestei munci titanice fiind valorificate în peste o sută de studii de specialitate, dar şi într-o serie întreagă de volume destinate specialiştilor şi publicului larg. În Moldova, ca etnograf, a făcut activitate de pionierat. Este cea care a pus bazele colecţiilor de port popular, scoarţe şi ţesături, precum şi măşti populare din cadrul muzeului etnografic. A bătut satele la picior, a stat de vorbă cu bătrânii, a colecţionat piese autentice, astăzi valori inestimabile în patrimoniul muzeal românesc. A descoperit satul tradiţional cu toate tainele lui, descriindu-l şi cu rigoarea ştiinţifică ce a caracterizat-o o viaţă întreagă.

Uriaşa muncă închinată etnografiei a fost recunoscută prin numeroase distincţii, dintre care amintim: Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor categoria H, desemnat de către preşedintele României (2004), Medalia Mondială a Libertăţii, acordată de Institutul Biografic American (2006).

Acum are 87 de ani, dar timpul i-a fost prieten. Are aceeaşi energie, aceeaşi pasiune şi aceeaşi dorinţă de a munci ce au caracterizat-o întreaga viaţă. În faţa acestei venerabile doamne, un exemplu grăitor al unei profesii trăite total, nu ne rămâne decât să ne înclinăm şi să o fixăm în galeria celor mai de preţ personalităţi ale culturii noastre.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!