Documentar
Episcopia Dunării de Jos - moştenitoare a străvechilor tradiţii creştine

Episcopia Dunării de Jos - moştenitoare a străvechilor tradiţii creştine

Arhim. Daniil Oltean, 26 Septembrie 2009

Mâine, după Sfânta Liturghie, la Catedrala episcopală din Galaţi are loc ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rang de arhiepiscopie. Episcopia Dunării de Jos, cu jurisdicţie canonică în judeţele Galaţi şi Brăila, este moştenitoarea străvechilor tradiţii creştine existente în această regiune a ţării încă din cele mai vechi timpuri. Învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos a fost primită de locuitorii ţinuturilor Dunării de Jos prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în primul secol creştin. De atunci şi până astăzi, viaţa religioasă a continuat în aceste locuri fără întrerupere. Numeroasele mărturii arheologice, dintre care se remarcă crucea de sidef şi fibula de aur cu inscripţia Innocens, descoperite la Bărboşi, aproape de Galaţi, într-un mormânt creştin datat din secolul al III-lea, cimitirele creştine din perioada secolelor VII-XI, precum şi toponimele şi hidronimele păstrate în documentele de epocă atestă continuitatea aşezărilor şi tradiţiilor creştine până la întemeierea statelor feudale româneşti.

Viaţa bisericească în sudul Moldovei până la 1864

În vremea domniei lui Basarab I al Ţării Româneşti (cca 1310-1352), partea de sud a Moldovei se afla sub stăpânirea sa, aşa încât la 1359, anul recunoaşterii Mitropoliei Ungrovlahiei, întregul teritoriu de astăzi al Eparhiei Dunării de Jos - judeţele Galaţi şi Brăila - va intra sub jurisdicţia Sfântului Mitropolit Iachint de la Vicina, primul dintre ierarhii cunoscuţi ai acestei regiuni.

Autoritatea ecleziastică a Ţării Româneşti asupra sudului Moldovei nu va dura însă multă vreme. După 1388, Moldova îşi stabileşte graniţa de sud la Dunăre şi Marea Neagră, actualul teritoriu al judeţului Galaţi intrând în componenţa sa. Zona va depinde canonic, până la 1408-1413, de Episcopia de la Cetatea Albă, iar după aceea de Episcopia Romanului.

Primele mărturii scrise despre existenţa lăcaşurilor de cult şi a slujitorilor sfinţiţi în această parte de ţară datează de la mijlocul secolului al XV-lea. Un document emis la 5 aprilie 1445 de domnitorul Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, aminteşte de „mănăstirea lui Ciunca Stan“, situată în apropierea Mănăstirii Cârlomăneşti de astăzi, în nordul judeţului Galaţi. La 1448 este atestată o mănăstire în zona localităţii Torceşti, iar la 1495 o alta, a preotului Mircea, în zona comunei Bălăbăneşti. O însemnare în limba română, scrisă în 1571 pe o Psaltire, atestă existenţa, la acea dată, a unei biserici în Galaţi. Cel puţin o bise-rică exista şi în Tecuci la 1587, anul în care aici are loc nunta nepotului domnitorului Petru Şchiopul al Moldovei cu nepoata Doamnei Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul. De asemenea, în anul 1599 exista, în apropierea localităţii Măstăcani de astăzi, schitul de călugăriţe Cetăţuia. Exemplele în acest sens sunt extrem de numeroase, mai ales începând cu secolul al XVII-lea.

Biserici - ctitorii domneşti şi boiereşti

Deşi se poate presupune că în Evul Mediu toate satele şi localităţile aveau propria lor bisericuţă, puţine dintre acestea s-au păstrat până astăzi, atât din cauza faptului că cele mai multe dintre ele erau construite din lemn, cât şi din cauza repetatelor distrugeri provocate de năvălitorii străini. În mod firesc, cele mai importante biserici erau ctitorii domneşti şi boiereşti, între care enumerăm: Mănăstirea „Sf. Dumitru“ - Badiu din Galaţi, construită de marele vornic Cârstea, înainte de 30 aprilie 1618, astăzi dispărută; Mănăstirea „Sf. Dumitru“, ctitorită de domnitorul Vasile Lupu, astăzi dispărută, sfântul lăcaş unde au fost primite şi aşezate pentru o vreme, la Galaţi, în 1641, în trecerea lor spre Iaşi, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva; Mănăstirea „Sf. Nicolae“ din Galaţi (ante 1642), reşedinţă temporară a Sfântului Patriarh Atanasie al III-lea al Constantinopolului; Bisericile „Precista“ şi „Sf. Nicolae“ din Tecuci, existente înainte de anul 1646; Mănăstirea „Precista“ din Galaţi, ridicată la 1647; Mănăstirea Adam, sfinţită la 1652; Mănăstirea Mavromol din Galaţi, ridicată de domnitorii moldoveni Gheorghe şi Constantin Duca etc.

Numeroase documente de epocă certifică, de asemenea, prezenţa slujitorilor bisericeşti în toate localităţile regiunii, mărturie a credinţei şi evlaviei locuitorilor din această parte de ţară.

Mitropolia Proilaviei

Conjucturile istorice au plasat oraşul şi judeţul Brăila într-o zonă de umbră în studiul istoriei naţionale, cu precădere datorită stăpânirii turceşti de aproape trei veacuri. Cu toate acestea, nu au lipsit din zonă, încă înainte de ocuparea oraşului Brăila de către turci, destule repere istorice şi bisericeşti, fapt care îl făcea pe Nicolae Iorga să spună că „Brăila nu este fiica principatului Ţării Româneşti, ci este maica acestui principat“.

Începând cu anul 1417, când Dobrogea trece în stăpânire turcească, alte câteva teritorii, aparţinând Moldovei şi Ţării Româneşti, au fost cucerite de otomani: cetăţile Giurgiu şi Turnu, transformate în raiale, cetăţile moldovene Chilia şi Cetatea Albă (1484), sudul Basarabiei, transformat în raiaua Tighina (1538), cetatea Brăilei (în anii 1539-1542). Din punct de vedere bisericesc, toate aceste teritorii au fost scoase de sub administrarea ierarhilor munteni sau moldoveni, înfiinţându-se o nouă unitate administrativă, Mitropolia Proilaviei, dependentă de Patriarhia de Constantinopol. Existenţa mitropoliei se încheie la 1829, după ocuparea şi distrugerea oraşului Brăila de trupele ţariste şi după încheierea tratatului de la Adrianopol.

Prima atestare certă a mitropoliei datează de la 1580, când, printre membrii Sinodului patriarhal din Constantinopol apare şi „smeritul mitropolit al Proilavului, Gavriil“. Lista ierarhilor Proilaviei consemnează, apoi, pe mitropoliţii Nectarie şi Antim, în jurul anului 1590, Grigorie, la 1621, Meletie (1639-1655), Gherasim (1655-1658), Partenie I (1668-1671), Lavrentie (1671-1672), Nectarie (1680), Calinic I (ante 1700), Grigorie (cca 1700 - după 1704), Ioanichie (ante 1715-1743), Calinic II (1743-1748), Filotei (1748-1751), Daniil (1751-1773), Ioachim (1773-1780), Chiril (1781-1789), Partenie II (1793-1810), Calinic III (1810-1813), Calinic IV (1813-1821) şi Antim (1821-1828). Dintre ierarhii Proilaviei se remarcă mitropoliţii Partenie I, Calinic II şi Partenie II, care au deţinut şi demnitatea de patriarhi ecumenici de Constantinopol.

Personalităţi

Mitropolitul Partenie I (1668-1671) a condus mitropolia pentru scurtă vreme, între două numiri succesive ca patriarh de Constantinopol, unde este înscris sub numele de Partenie IV. După ce a păstorit, o vreme, în scaunul mitropolitan de Brusa, a fost ales în cea mai importantă demnitate ecleziastică, în cinci rânduri, în perioadele 1657-1662, 1665-1667, 1671, 1675-1678 şi 1684-1685.

În timpul primei sale păstoriri, la 1659, are loc la Târgovişte un sinod local, convocat de domnul muntean Mihnea al III-lea Radu, şi care a analizat probleme teologice şi pastorale de interes şi actualitate la acea dată. S-a păstrat un schimb de scrisori între Partenie, patriarhul de Constantinopol şi domnul Ţării Româneşti, referitoare la acest moment. În timpul celei de-a doua păstoriri, probabil la 1665, patriarhul Partenie a întărit drepturile de autodespotie ale Mănăstirii Tismana.

După cea de-a doua retragere - silită - din scaun, în anul 1667, Partenie ajunge în Ţara Românească în nădejdea de a câştiga bunăvoinţa domnului muntean Radu Leon. Peste puţină vreme este numit de către patriarhul Metodie III în scaunul Proilaviei. Unul dintre mitropoliţii de mai târziu ai Proilaviei, Calinic III, istorisindu-i viaţa, îl confundă, într-una dintre scrierile sale, cu Sfântul Patriarh Atanasie Patelarie. Mitropolitul Partenie va părăsi scaunul de la Brăila, la 1671, pentru a ocupa, a treia oară, tronul patriarhal de la Constantinopol.

După 1685, Partenie va păstori Mitropolia Vidinului, iar în ultimii ani ai vieţii se va întoarce la Bucureşti, unde va şi muri, după anul 1688, şi unde, probabil, este şi înmormântat.

Mitropolitul Calinic II (1743-1748) era originar din Zagora, Tesalia. A avut parte de o educaţie aleasă, până la venirea sa la Brăila, la 1743, dovedind multă dragoste pentru carte şi adunând o importantă bibliotecă.

După păstorirea, vreme de 5 ani, a Mitropoliei Proilaviei, a devenit, la 1757, patriarh de Constantinopol cu numele de Calinic IV, dar a rămas în scaun doar 6 luni. Este autor al câtorva lucrări, rămase în manuscris. „S-a arătat a fi bărbat erudit, apărător al dogmelor ortodoxe, statornic şi înalt la cugetare.“ A murit în locul său de naştere.

Mitropolitul Partenie II (1793-1810) a fost o prestigioasă personalitate bisericească a epocii, menţionat în numeroase documente ale Patriarhiei Ecumenice, fiind şi ales, pentru o scurtă perioadă de timp, la 1806, pe când era mitropolit de Proilavia, locţiitor de patriarh ecumenic. La 1810 este numit mitropolit de Drama, în Grecia.

Mănăstirea Măxineni - important centru spiritual, cultural şi strategic al zonei

Deşi a fost condusă, în general, de ierarhi greci, Mitropolia Proilaviei poate fi considerată o mitropolie românească, legăturile ei cu Moldova şi Ţara Românească fiind deosebit de numeroase. Preoţii şi credincioşii eparhiei erau români, limba liturgică era limba românească, iar dintre ierarhi, se poate presupune că cel puţin mitropolitul Daniil era de origine română.

Dintre bisericile aflate sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei amintim: Catedrala mitropolitană din Brăila, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“; după eliberarea Brăilei, lăcaşul de cult a servit ca biserică parohială; fiind situată pe malul Dunării, biserica a rezistat până pe la 1842, când s-a dărâmat din pricina surpării malului; Mănăstirea „Sf. Nicolae“ din Brăila, ctitorită, probabil, de Mihai Viteazul la 1595, în timpul unei scurte eliberări a oraşului de sub turci; la 1644, mitropolitul Meletie al Proilaviei şi arhimandritul Ioanichie au călătorit la Moscova pentru obţinerea de ajutoare, ducând cu ei şi scrisori de la părinţii Mănăstirii „Sf. Nicolae“, iar la 1646 brăilenii cereau ajutor la Moscova pentru repararea „mănăstirii cu hramul «Sf. Nicolae» din Brăila“; Biserica „Sf. Nicolae“ din Ismail, dependentă de mitropolie, a devenit metoc al Mănăstirii Karakalu din 1648, fiind refăcută mai întâi de fratele domnului moldovean Vasile Lupu, iar mai târziu, de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu şi a fost ajutată de alţi numeroşi domni munteni; Biserica „Sf. 40 de Mucenici“ din Iaşi a fost, de asemenea, închinată Mitropoliei Pro-ilaviei, începând cu anul 1768.

În restul teritoriului actual al judeţului Brăila, aflat la acea vreme sub jurisdicţia canonică a Episcopiei Buzăului, se remarcă Mănăstirea Măxineni, existentă şi astăzi, ctitorită de domnitorul Matei Basarab la 1636-1637, important centru spiritual, cultural şi strategic al zonei.

Eparhia Dunării de Jos

Episcopia Dunării de Jos a fost înfiinţată la 1864, prin Decretul nr. 1617 din 17 noiembrie, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în condiţiile în care, după înfăptuirea istoricului act al Unirii Principatelor Române, la 1859, se impunea şi în plan bisericesc o mai bună organizare administrativă. Noua eparhie cuprindea judeţele Covurlui, Brăila, Ismail şi Bolgrad şi avea sediul la Ismail.

După încheierea Războiului de Independenţă, la 1878, judeţele din sudul Basarabiei vor intra în componenţa Rusiei, sediul Episcopiei mutându-se la Galaţi. Eparhia primea, în schimb, judeţele Tulcea şi Constanţa (1879). Pentru o scurtă perioadă de timp, Episcopia Dunării de Jos va administra şi judeţele Durostor şi Caliacra din Cadrilater. Odată cu înfiinţarea Episcopiei Constanţei, în 1923, teritoriul canonic se reducea la zonele Galaţi şi Tulcea.

După 1950, jurisdicţia eparhiei se va întinde din nou asupra judeţelor Galaţi, Tulcea şi Constanţa. Din 1990, episcopia cuprinde judeţele Galaţi şi Brăila. În anul 2009, eparhia a fost ridicată la rang de arhiepiscopie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!