Episcopul Roman Ciorogariu, apărător al unității naționale

Episcopul Roman Ciorogariu, apărător al unității naționale

Dorin Stănescu, 20 Iunie 2018

Celebrarea veacului care tocmai s-a scurs de la Marea Unire reprezintă o bună ocazie de a rememora lumea românească de la 1918, de a aduce în fața tinerei generații chipurile luminoase ale personalităților care au contribuit la acest eveniment cu adevărat unic în istoria noastră - făurirea unui stat care să cuprindă în granițele sale pe toți românii. Din păcate, adeseori oameni și fapte au rămas în umbră. Printre marile figuri ale vremii se numără și o întreagă pleiadă de oameni ai Bisericii, care pot fi oricând așezați într-un imaginar panteon al acestui popor. Un astfel de chip îl reprezintă Episcopul ortodox transilvan Roman Ciorogariu (1852-1936).

Acest ierarh a trăit într-o epocă plină de încercări, dar și de evenimente cu adevărat astrale ale istoriei noastre. Viitorul înalt prelat s-a născut la Pecica, județul Arad, la 6 decembrie 1852, cu numele de Romulus-Nicolae Ciorogariu. Tatăl său, Dimitrie, era urmaș al unei familii de moți din zona Brad, familie care a fost strămutată de austrieci, după Răscoala din 1784 condusă de Horia, Cloșca și Crișan. Cursurile școlii primare le-a făcut la Pecica, iar reperele sale școlare următoare au fost liceele din Arad și Bratislava. La sfârșitul studiilor liceale s-a înscris la cursurile Institutului Teologic din Arad. Sârguincios la învățătură a primit o bursă care i-a permis să obțină o specializare în domeniul pedagogiei și psihologiei la Universitatea din Leipzig. Într-un final, el a absolvit cursurile de Teologie și Filosofie ale Universității din Bonn, între anii 1877-1879. De aici, el s-a reîntors în Transilvania și-a început cariera ca funcționar al Episcopiei Aradului, apoi ca profesor la Institutul Teologic din Arad și multă vreme, din 1901 până în 1917, ca director al acestui institut.

La începutul secolului al XX-lea, în 1900, ia decizia de a se călugări, fiind hirotonit ca ieromonah și primind numele de Roman. Stăruitor în muncă, inteligent și cu o vastă cultură, el urcă treptele în ierarhia Bisericii Ortodoxe devenind arhimandrit în 1917 și apoi vicar eparhial la Oradea, funcție pe care o va îndeplini pe parcursul anilor 1917 și până în 1920. În acest an, 1920, Roman Ciorogariu devine Episcop ortodox de Oradea, exercitând această nobilă misiune de păstor al sufletelor până la moartea sa, survenită în 21 ianuarie 1936.

Jurnal-document

Figură aparte a epocii sale, Roman Ciorogariu are curajul, dar și inspirația de a-și scrie memoriile, lăsându-ne astfel o valoroasă mărturie, dar și o veritabilă frescă a epocii. Jurnalul său intitulat „Zile trăite”, sursa documentară a acestui articol, a fost scris în 1926 și se constituie într-o excelent și credibil izvor istoric privind românii din Transilvania și starea de spirit a acestora în epoca Marelui Război și a Marii Uniri, o atmosferă pe care o vom reda și noi în paralel cu reliefarea portretului acestui patriot și luptător pentru ideile naționale ale perioadei 1914-1918.

Asemenea altor iluștri înain­tași, fețe bisericești din Ardeal, Roman Ciorogariu a fost unul dintre apărătorii și promotorii drepturilor sociale, politice și ai cauzei naționale a românilor transilvăneni. Lupta sa în cadrul mișcării naționale și unioniste s-a manifestat prin fapte, acțiuni și scrieri - sute de articole în care a pledat pentru unitatea națio­nală, pentru drepturile românilor ardeleni, pentru Ortodoxie. A fost colaborator al revistei „Tribuna”, apoi vreme îndelungată, din 1900 și până în 1917, conducătorul pu­blicației „Biserica și Școala”. Articolele scrise de el dau dovada valorii sale intelectuale, dar și a crezului său în cauza națională.

Izbucnirea Primului Război Mondial îl găsește pe Roman Ciorogariu la datorie, slujind și îndrumând sufletele zbuciumate ale românilor: „Niciodată nu mi s-a dat să pătrund atât de adânc în sufletul poporului nostru și să-i admir curățenia lui și niciodată n-am înțeles mai mult puterea religiunei de a ținea sufletul în oameni. Plângeam în sufletul meu când îi vedeam în nesfârși­tele batalioane de marș, dar eu trebuia să fiu tare, să le inspir încredere în Dumnezeu”, avea să descrie episcopul anii 1914-1917. În anul 1918 el devine unul dintre liderii unioniști ai românilor, este președinte al Consiliului Național Român din Bihor, calitate în care luptă pentru cauza națională românească. Pentru că, afirmă el cu toată convingerea, „ideea unirii tuturor românilor a fost o evoluție a sufletului românesc de pretutindeni din realitatea originei comune. Ea a trăit și s-a dezvoltat de sine în conștiința poporului românesc ca o parte integrantă a sufletului său”.

Implicarea sa în lupta pentru Marea Unire este totală și nu lipsită de riscuri. Nu trebuie să uităm că în noiembrie-decembrie 1918 lucrurile nu erau clare pentru nimeni, iar cei care se pozi­ționau de partea unirii cu România erau expuși unor represalii din partea ungurilor, cărora nu le venea să creadă că Imperiul se prăbușise, iar românii din Transilvania făceau pași ireversibili pentru ruperea de sub stăpânirea deznaționalizatoare.

„Zidiţi Biserica în suflete”

La 1 decembrie 1918, pentru că este văzut de contemporanii săi ca fiind o personalitate vrednică de a-i reprezenta, Roman Ciorogariu este prezent la Alba Iulia în fruntea delegației românilor din Bihor, Satu-Mare, Sălaj și Arad. Aici el participă la istorica adunare și se alătură celor 100.000 de români care veniseră acolo să ceară Unirea cu România. Întors la Oradea, el devine ținta prigoanei bolșevicilor maghiari timp de câteva luni. Din fericire, armata română eliberează orașul, iar românii sunt liberi să trăiască în țara lor fără frică. Acesta este momentul în care începe să militeze pentru realizarea unui vis mai vechi al românilor ortodocși de la Oradea - reînfiin­țarea Episcopiei Oradea. Demersul său are succes, iar în 1921 este instalat ca Episcop de Oradea. Mai târziu, vorbind despre rolul Bisericii Ortodoxe în Ardeal, dar și în Oradea, el avea să afirme: „De n-ar fi fost această biserică în veacul sacrificiului pentru neam şi lege, Oradea n-ar aparţine azi României Mari”. Dăruirea sa pentru Biserică este totală, episcopul se zbate pentru organizarea Patriarhiei, pentru dezvoltarea învățământului teologic, iar demersurile întreprinse sunt încununate de reușite.

Pentru meritele sale, pentru toată lupta și dăruirea sa, monahul acesta a fost onorat de România Mare. Roman Ciorogariu a devenit episcop, membru al Academiei și senator în Parlamentul țării. Alături de aceste funcții, numeroase decorații i-au fost atribuite în semn de prețuire pentru lupta sa în slujba cauzei naționale și a Bisericii Ortodoxe Române.

Episcopul Roman Ciorogariu trece la cele veșnice în ziua de 23 ianuarie 1936, lăsând un testament în care își exprimă crezul existenței sale: „Zidiţi Biserica în suflete şi clădiţi România nouă pe această Biserică - mamă a naţiunii române. Fiţi buni creştini şi buni români, căci acestea două una sunt. Iată sufletul pe care-l las vouă tuturora moştenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiţi-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos pe urmele lui Hristos”.


 

Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!