Epopeea Liturghiei în spaţiul românesc

Ciprian Bâra, 29 August 2008

Anul 2008 este consacrat, în Biserica Ortodoxă Română, Sfintei Scripturi şi Sfintei Liturghii, întrucât, în acest an, se împlinesc 500 de ani de la apariţia „Liturghierului lui Macarie“, prima carte tipărită în spaţiul românesc şi primul liturghier tipărit din Bisericile Ortodoxe, 320 de ani de la apariţia textului integral al „Bibliei de la Bucureşti“ şi 150 de ani de la tipărirea „Bibliei de la Sibiu“, de către mitropolitul Andrei Şaguna.

În cele ce urmează, facem o scurtă călătorie în istoria şi cultura poporului român, pentru a cunoaşte şi rememora etapele în care poporul român a primit credinţa creştină în limba latină, s-a deschis cu bunăvoinţă termenilor veniţi din zona slavă, pentru ca, mai apoi, în secolele XVII-XVIII, limba română să se impună ca limbă liturgică în mod definitiv.

Poporul român s-a născut creştin. Creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică, glia strămoşească fiind brăzdată şi semănată de roadele Evangheliei prin propovăduirea Sfântului Andrei. Aproape toate popoarele s-au încreştinat la o anumită dată, într-un anume context istoric, iar altele s-au format din elemente deja creştine, asimilându-şi în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, şi pe celcreştin.

Poporul român, însă, a cunoscut credinţa creştină prin însuşi procesul său de formare. Încreştinarea poporului român a fost un proces desfăşurat concomitent cu etnogeneza sa.

Răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a făcut în limba latină, astfel că noua credinţă a devenit unul dintre factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci. Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol determinant.

Limba în care se slujea la început în cultul creştin pe teritoriul ţării noastre a fost latina populară.

Noţiunile de bază ale credinţei creştine sunt redate în limba noastră prin cuvinte de origine latină, fapt ce arată că aproape toate denumirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin au fost create până în secolul al IV-lea. Cea mai cunoscută rugăciune, „Tatăl Nostru“, este alcătuită în proporţie de peste 90 la sută din cuvinte de origine latină, excepţie făcând cuvinte precum „greşeală“, „ispită“.

Alţi termeni religioşi au fost preluaţi din lumea păgână (biserică, Dumnezeu, duminică), dar au primit un sens nou, al credinţei creştine, iar altele au fost create pe loc, pentru exprimarea noilor noţiuni de credinţă.

Perioada manuscriselor slave

În pofida vechimii creştinismului pe teritoriul ţării noastre, curentul slavon care s-a dezvoltat cu repeziciune la începutul mileniului al II-lea în Peninsula Balcanică s-a impus pentru un timp şi în zona noastră, poporul român asumându-şi limba şi cultura slavonă.

Elementele limbii slavone s-au introdus în limba noastră în secolele VI-X, prin contactul îndelungat al slavilor cu poporul român.

Românii din Ardeal adoptaseră Liturghia slavă înainte de a veni ungurii în zonă. Apoi, elementul slavon a fost menţinut în continuare în Biserica noastră pentru a feri pe creştinii ortodocşi de propaganda catolică, care ar fi găsit un sprijin în limba de origine latină a romanilor.

În toată această „perioadă slavă“ au luat fiinţă în mănăstirile din Transilvania, Moldova şi Oltenia şcoli de caligrafie şi „şcoli voievodale“, care au dat culturii noastre mii de manuscrise, care se păstrează astăzi în biblioteci şi muzee din ţară şi din străinătate.

Manuscrisele erau confecţionate din pergament sau hârtie cumpărate de la fabricile din Veneţia, Silezia sau chiar Braşov.

Cheltuielile pentru aceste manuscrise erau suportate de domnii ţării, de ierarhi, egumeni sau de credincioşi iubitori şi dornici de Liturghie şi carte românească.

„Liturghierul lui Macarie“ - primul liturghier tipărit din Ortodoxie

Manuscrisele apărute până în secolul al XVI-lea au început să fie concurate foarte serios de versiunile tipărite, după apariţia tiparului. Şcolile de caligrafi au început să-şi piardă din însemnătate, locul manuscriselor fiind luat, pas cu pas, de cărţile tipărite.

Principatele Române au fost printre primele ţări din Europa care, la doar câţiva zeci de ani de la inventarea tiparului de către germanul Johannes Gutenberg, au introdus noua tehnică şi, imediat după 1500, au început să apară şi la noi cărţi tipărite.

Prima carte ieşită de sub teascurile unei tiparniţe, pe teritoriul României, este Liturghierul, apărut în anul 1508. Pentru a consolida prestigiul Bisericii, ca principal sprijin al Statului, domnul l-a adus în ţară pe călugărul Macarie, ieromonah sârb din Muntenegru, care, învăţând meşteşugul tiparului la Veneţia, începe această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti. Sprijinit de luminatul domn Radu cel Mare (1495-1508), va scoate de sub tipar primul liturghier tipărit din lumea ortodoxă, care va reprezenta prototipul unor viitoare ediţii ale Liturghierului în limba slavonă, iar, în anii ce au urmat, a realizat şi alte cărţi cu conţinut religios: un „Octoih“ slavon, în anul 1510, şi un „Tetraevanghel“ slavon, publicat la patru ani de la prima tipăritură, în 1512, lucrări care vor deschide drumul istoric şi benefic al ediţiilor următoare. Cele trei scrieri tipărite de Macarie au fost răspândite atât în provinciile româneşti, cât şi în mănăstirile din Balcani, dar şi în bibliotecile centrelor culturale din Europa. Acesta a fost poate primul pas decisiv pentru ca limba română să-şi câştige dreptul de limbă liturgică în mod definitiv.

Ediţie jubiliară a „Liturghierului lui Macarie“, la Târgovişte

„Liturghierul lui Macarie“, capodoperă a spiritualităţii şi culturii româneşti, a fost retipărit, anul aceasta, în ediţie jubiliară, la Târgovişte. Ediţia jubiliară a Liturghierului macarian se prezintă în două variante: una, în varianta reprint, într-un tiraj mai redus, pe hârtie de mână şi în legătură din piele, în tehnica epocii lui Macarie, iar alta, într-un tiraj mai mare, realizat la „Monitorul Oficial“, în condiţii grafice de excepţie, prezentându-se cititorului într-o casetă care cuprinde două volume. Primul cuprinde, în 250 de pagini, textul facsimilat al ieromonahului Macarie de la 1508, iar cel de al doilea volum, în 247 de pagini, cuprinde „Prefaţa“ semnată de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, prima traducere a textului macarian, studii şi „Epilogurile celor trei cărţi tipărite de ieromonahul Macarie (1508-1512). Este important de precizat că Liturghierul macarian reprezintă o formă rară a liturghierului slav, datorită prezenţei „Învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare pentru preoţi“. De asemenea, unele rugăciuni prezente la sfârşitul cărţii sunt foarte rare şi se regăsesc numai în textul slav al unui manuscris din secolul al XVI-lea.

Importanţa lui Macarie pentru cultura şi spiritualitatea noastră reiese cel mai bine din ceea ce spunea Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon în „Cuvântul înainte al volumului de studii al ediţiei jubiliare“: „Macarie a fost creator de tradiţie autohtonă, definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea“.

Cărţile în limba română sunt primite cu reticenţă

Organizarea temeinică a statelor româneşti, Muntenia şi Moldova, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, ca state independente, a uşurat procesul de introducere a limbii române în Biserica noastră.

Primele traduceri româneşti s-au făcut în nordul Ardealului. Ele s-au pierdut şi s-au păstrat numai copii, care s-au făcut mai târziu, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, dar originalele sunt din secolul al XV-lea. Sunt cunoscute sub numele de „texte rotacizante“. Acestea sunt traduceri cuvânt cu cuvânt din sla-vonă.

În secolul al XVI-lea, cel care avea să ducă mai departe lucrarea de tipărire a cărţilor de cult şi să aducă o contribuţie esenţială la cristalizarea şi răspândirea limbii române liturgice a fost diaconul Coresi. Întrucât „Catehismul românesc“, tipărit la Sibiu de Filip Moldoveanu, în 1544, atestat de documentele vremii, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre, se poate considera că textele tipărite de Coresi la Braşov sunt cele mai vechi scrieri ample în limba română, răspândite pe întinsul ţării noastre.

Cărţile în limba română sunt primite cu rezervă atât de credincioşi cât şi de preoţi, temători ca ele să nu cuprindă erezii. Se ştia că numai cărţile luterane şi calvine se tipăreau româneşte, pentru propagandă şi, conform tradiţiei împământenite, cărţile dreptei credinţe ortodoxe nu puteau fi tipărite decât în limba slavă.

„Liturghierul lui Coresi“ nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe, ci numai textul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghie săvârşită cel mai des de-a lungul anului. Se crede că traducerea Liturghiei s-a făcut de către preoţii din Şcheii Braşovului, care l-au ajutat pe meşterul tipograf şi la traducerea altor cărţi în limba română. Traducerea s-a făcut după un manuscris slavon, diferit de cel tipărit de ieromonahul Macarie, în 1508.

Deşi la baza tipăriturilor lui Coresi au stat traducerile maramureşene, totuşi, limba lui Coresi e mai puţin arhaică şi are o circulaţie mai largă, pentru că în ea se resimte graiul românesc vorbit în părţile Târgoviştei şi ale Braşovului, în vremea aceea.

„Să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu“

În secolul al XVII-lea se accentuează şi mai mult tendinţa de înlocuire a limbii slavone cu limba română, în cult.

Pe la mijlocul secolului, prin efortul Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei, se iniţiază o reformă a limbii liturgice, traducerea cărţilor liturgice şi introducerea limbii române în cultul religios.

Pentru aceasta, mitropolitul Dosoftei traduce şi tipăreşte o serie de cărţi necesare oficierii slujbelor religioase, printre care şi Liturghierul, una dintre cele mai importante cărţi pentru cultul religios, ce cuprinde slujba Sfintei Liturghii, în centrul căreia se află Euharistia.

„Dumnezăiasca Liturghie acum întâi tipărită româneşte cu multă osârdie, să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu cu întreg înţeles, tipăritu-s-au la sfânta Mitropolie în Iaşi luna mai anul 7187“, conţine cele trei Liturghii traduse din limba greacă, ce se oficiază în Biserica Ortodoxă. A avut două ediţii. Prima a văzut lumina tiparului în 1679, la Iaşi, fiind executată de Vasile Stadniski, numele căruia este indicat la sfârşitul cărţii.

Ediţia nu era de calitate deosebită, materialul tipografic era insuficient, litera - grosolană şi urâtă, dar importanţa ei este incontestabilă, deoarece a servit drept instrument necesar preoţilor la înfăptuirea serviciului divin în limba poporului.

Prevăzător întru toate şi pentru a cimenta nota de noutate pe care o aducea tipărirea Liturghierului în limba româna, mitropolitul Dosoftei a acordat atenţie sporită transmiterii corecte a termenilor liturgici şi a conţinutului acestora. Ierarhul moldovean încredinţa clerul său de nestrămutarea conţinutului dogmatic şi liturgic al Liturghierului.

Tiparul ediţiei a doua a fost lucrat de către călugărul Mitrofan. Această a doua ediţie a „Liturghierului lui Dosoftei“, pe lângă cele trei Liturghii, mai cuprinde şi rugăciuni pentru oficierea diverselor trebuinţe în Biserică. Conţine şi o parte din rugăciunile Agheazmatarului şi Ceaslovului.

În introducere, Dosoftei spune că s-a tipărit acest Liturghier ca „să-nţeleagă toţi care nu înţeleg sârbeşte sau elineşte“.

Această tipăritură însemnată i-a ajutat pe preoţi să introducă limba română în slujbele religioase, demonstrând scepticilor că Liturghia poate fi săvârşită, fără nici o dificultate, şi în limba poporului.

Limba slavonă, înlocuită definitiv

Înlocuirea totală şi definitivă a limbii slavone cu limba română s-a realizat abia în cursul secolului al XVIII-lea. Meritul cel mai mare în această privinţă îl are, în Muntenia, mitropolitul Antim Ivireanul, care a dat, de fapt, traducerea românească definitivă a principalelor cărţi de slujbă. Încă din 1693, el tipăreşte Evanghelia greco-română, unde textul scripturistic este pe două coloane, pentru a întări încrederea cititorilor români în limba lor proprie. Apoi, dă în româneşte Psaltirea (1694) şi Evanghelia de la Snagov (1697). În 1703, când s-a încercat introducerea limbii greceşti în cultul religios la noi, mitropolitul Antim Ivireanul porneşte mai hotărât la românizarea slujbelor bisericeşti, dând în limba română multe din cărţile de temelie ale slujbelor sfinte: „Ceaslovul slavo-român“ şi „Acatistul Maicii Domnului“. În 1713 dă poporului credincios şi clericilor iubitori de slujbe Liturghia în limba română, iar în 1715 tipăreşte Ceaslovul şi Catavasierul, fiecare în câte două ediţii.

Mitrofan, episcopul Buzăului, are şi el un rol însemnat în opera de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română. Astfel, el dă traducerea parţială a Mineielor din greceşte, iar între 1720-1740, episcopul Damaschin al Buzăului va continua opera de traducere a cărţilor de slujbă. El tipăreşte Apostolul (1683 şi 1704), dar multe dintre traducerile sale rămân în manuscris şi sunt tipărite sau folosite abia după moartea sa.

Perioada regimului comunist

Din momentul afirmării ca limbă liturgică, limba română a ţinut, în secolele ce au urmat, pasul cu progresul limbii vorbite, prin revizuirea şi îmbunătăţirea continuă a textului cărţilor de slujbă. Ierarhii, cărturarii, oamenii de cultură, liturgişti au avut ca permanentă preocupare dorinţa ca aceste comori ale cultului nostru ortodox să se bucure de cea mai corectă şi mai frumoasă formă de redactare, în conformitate cu originalele care stau la baza întocmirii lor.

Uimitor este faptul că cea mai rodnică perioadă a tradiţiei liturgice în biserica noastră este cea din timpul regimului comunist, poate şi pentru faptul că Biserica, fiind izolată foarte mult de către Stat, a simţit nevoia să-şi apere şi mai mult cultul, tradiţia şi arta religioa-să.

Astfel, pentru săvârşirea deplină şi corectă a rânduielilor bisericeşti de către preoţi şi credincioşi, patriarhul Justinian şi-a fixat ca prioritate retipărirea într-o formă cât mai reuşită a cărţilor de slujbă necesare.

Aceasta a fost, de la început, sarcina principală atribuită Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, după reorganizarea şi reactivarea din anul 1950.

Cele mai multe dintre cărţile de cult trebuiau serios revizuite, pentru îndreptarea lipsurilor şi a greşelilor păstrate din neatenţie s-au dintr-o greşită raportare la ceea ce era vechi. S-a făcut apel la o seamă de teologi, filologi, cunoscători ai limbii greceşti şi liturgişti, cunoscători ai rânduielilor de tipic, pentru verificarea şi îndreptarea textelor şi pentru îmbunătăţirea îndrumărilor tipiconale.

În primii 20 de ani de patriarhat ai vrednicului de pomenire Justinian, Liturghierul a fost tipărit în trei ediţii (1950, 1956, 1967). La această vastă operă de dior-tosire şi tipărire a celei mai importante cărţi din cult şi-au adus sprijinul însuşi patriarhul Justinian precum şi alţi ierarhi cărturari, şi preoţi, şi profesori specialişti, precum: Petre Vintilescu, Teodor M. Popescu, Mircea Chialda, Ene Branişte.

Lucrarea de tipărire şi de îndreptare a cărţilor de cult a continuat şi continuă în Biserica noastră, în cadrul Sfântului Sinod existând o comisie liturgică care avizează toate tipăriturile religioase şi cărţile de cult, pentru că toate cărţile de slujbă trebuie să fie do-cumente ale limbii curate, înţelese de toţi, slujind, astfel, şi ca mijloc de comuniune între credincioşii adunaţi în spaţiul euharistic.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!