Religie şi ştiinţă
Eroare de imanenţă în politicile educaţionale

Eroare de imanenţă în politicile educaţionale

Marta Grădinaru, 13 Decembrie 2012

Fie că ne gândim la colapsurile din economie, viaţa socială, educaţie, dispoziţia personală, toate statuate în ultimă instanţă pe viaţa duhovnicească, găsim că următoarea referinţă biblică – de o însemnătate tulburătoare şi revelatoare – este cât se poate de actuală: "Regi îşi făcură pentru ei, dar nu prin Mine; aceştia au domnit, dar Mie nimic nu mi-au zis" (Os. 8, 4).

Cercetătorii şi toţi cei implicaţi în implementarea celor mai potrivite politici educaţionale, spre exemplu, au realizat paşi importanţi prin faptul că îşi concentrează atenţia asupra omului în întregul său, pe cât este accesibil ştiinţei, adică inclusiv prin consideraţia acordată sensibilităţii umane – afectivul. Însă, într-o înţelegere mai profundă a ceea ce lipseşte, problema se pune în cu totul alţi termeni, care se detaşează chiar şi de dimensiunea psihologică a actului pedagogic: Dumnezeu! Omul, încă marcat de raţionalismul rece al Iluminismului care a potenţat într-un sens excesiv încrederea în sine sau, mai bine spus, numai în sine, a omis că în existenţa lui pasageră în această viaţă materială trăieşte prin... Dumnezeu, iar nu prin sine însuşi. Deci, omul nu este o fiinţă imanentă! Şi atunci unde îşi are explicaţia o prea mare consideraţie de sine? Ce anume poate susţine autosuficienţa care, între altele, fragmentează dramatic sensul comuniunii între oameni?

Iluminismul în sine se autodesfiinţează prin simplul fapt că, deşi îşi afirmă drept crez raţiunea, s-a privat de însăşi Raţiunea raţiunii. Promovând un raţionalism rece, care a înlăturat iubirea revelatoare a profunzimilor în cunoaştere şi care s-a ancorat într-un demers orgolios al afirmării de sine prin sine în detrimentul relaţiei cu divinitatea (deci cu sursa vieţii), un astfel de Iluminism a sacrificat subiectivitatea persoanei pentru obiectivitatea ştiinţifică, dar sterilă, şi astfel a devenit lipsit de chiar crezul lui - raţiunea. Şi dacă cineva îşi întrerupe legătura cu inima, oare nu ajunge într-un colaps al înţelegerii? Sfânta Scriptură, o adevărată epistolă de iubire a lui Dumnezeu către om, vine cu o vedere foarte clară asupra a ceea ce înseamnă să trăim: "Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu" (In. 17, 3), iar în altă parte Dumnezeu întreabă parcă trist de lipsa de înţelegere a omului orbit de sine: "De ce oare să muriţi, casa lui Israel? Căci eu nu voiesc moartea celui ce moare - zice Domnul; de aceea întoarceţi-vă şi veţi fi vii!" (Iez. 18, 31-32).

De la intelect spre... duh

Sfântul Teofan Zăvorâtul explica că dintru început duhul omului, fiind în comuniune vie cu Dumnezeu, avea putere să conducă sufletul şi trupul. Însă, după ce omul a decis să înceteze relaţia cu Dumnezeu, s-a întrerupt şi firescul haric, astfel încât duhul a slăbit şi a fost subjugat intelectului şi trupescului. Când duhul diabolic le-a trimis gândul de a încălca porunca lui Dumnezeu, primii oameni au greşit nu atât pentru că au gustat sau că au crezut ispitei, ci pentru că, "primind asemenea gânduri, nu au putut evita anumite sentimente rele faţă de El şi au hotărât cu încăpăţânare: "Ne vom lua noi înşine ceea ce Tu nu vrei să ne permiţi să avem. Aşa este El şi noi am crezut că El este atât de bun! Ei, noi vom hotărî ce ne trebuie, sfidându-L pe El"1. Oare nu aceasta reprezintă starea de fapt a omului căzut? Fermitatea deciziei luate de om de a-şi manageria singur viaţa traduce vanitatea conştiinţei umane şi o libertate orientată spre propriile ambiţii. "Dumnezeu intră în creaturile libere numai atunci când ele se lasă cu totul în voia Lui, El nu le încalcă libertatea, ci continuă să le păstreze şi să le susţină, dar nu intră în ele"2.

Şi apare inerent întrebarea biblică: "dacă sarea îşi va pierde gustul ei, cu ce o veţi drege?" (Mc. 9, 50). Aceste traume de factură ideologică la suprafaţă, dar duhovnicească în esenţă, se reflectă suficient de adânc şi în metodologiile cercetătorilor. Adesea, savanţii fac abstracţie de Dumnezeu, într-un sens care afectează calitatea rezultatelor. De aceea se întâmplă să observe pe marginea studiilor că există oameni care, deşi îşi cunosc foarte bine profesia, nu pot fi şi pedagogi în aceeaşi măsură de excepţionali. Iar aici nu facem din excepţional o ambiţie, un etalon comparativ, ci o cale de a delimita intelectul de duh. Actul pedagogic implică întotdeauna duh de viaţă pentru că se constituie exclusiv pe relaţii între persoane. Comunicarea nu comportă doar o formă exterioară în baza unui dialog sau monolog cu receptori activi. Ca profesorul să poată fi înţeles de către elevi trebuie să existe un fundal comun care să îi unească. Fiecare om este foarte diferit de un altul, însă ceea ce îi poate aduce împreună este împărtăşirea aceluiaşi duh, limba Duhului care se adresează inimilor, iar comunicarea se realizează deplin abia la acest nivel. Şi de ce este atât de necesar ca oamenii să vorbească între ei limba Duhului? Pentru că este singura prin care se ating inimile între ele şi fiecare de Dumnezeu Însuşi. Este singurul limbaj creator care conferă împlinirea în iubire - dincolo de cuvinte - mai mult decât siguranţa unei bune înţelegeri şi părtăşii (iar împlinirea sensului este apogeul din teoria reeditată a piramidei nevoilor, Maslow).

Atingerea inimii, terapie educaţională

În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae atrage atenţia că cei care participă la aceeaşi Liturghie devin mai apropiaţi unul de altul, dezvoltă relaţii profunde pentru că sunt într-un duh, al lui Dumnezeu, Singurul Care se situează mai presus de ei. Împărtăşind acelaşi duh şi fiind legaţi cu iubirea dumnezeiască, oamenii încep să se raporteze la ceilalţi în mod liber, fără a mai fi subordonaţi intelectual sau trupeşte propriilor interese efemere3. Astfel, oamenii devin persoane, deci cu prezenţă vie, sensibilă şi cu raţiunea întregită, non-egoistă, pentru că dispoziţiile lăuntrice se armonizează în timp ce converg spre acelaşi scop.

Sfinţii Părinţi, scriitori bisericeşti şi unii oameni de ştiinţă au atras atenţia asupra superficialităţii cu care ne trăim viaţa şi risipim oportunităţile de bucurie şi de întâlnire autentică cu celălalt. Iar bucurie nu presupune schiţarea unui zâmbet sau o stare de exaltare. Nu. Bucuria constă mai curând în starea de mulţumire în care noi re-cunoaştem prezenţa lui Dumnezeu şi ne re-cunoaştem în prezenţa Lui.

Adesea ne uităm la cineva fără să îl privim, ascultăm fără îl să auzim, vorbim fără să naştem cuvântul din inimă, atingem omul fără să îl atingem cu fiinţa noastră şi plecăm fără să lăsăm vreo urmă... urma iubirii noastre. Mai simplu spus, se întâmplă frecvent să fim fără luare aminte, cu atenţia distrasă oriunde în altă parte decât aici şi acum. Însă, când ajungem să împărtăşim acelaşi duh în tot ce facem, cugetăm şi simţim, iubirea lui Dumnezeu naşte în noi un simţ al responsabilităţii faţă de celălalt şi accesează acuitatea sensibilului din noi, ceea ce face posibil răspunsul nostru cu iubire înaintea celuilalt. Abia din acest punct omul devine capabil să se folosească de simţurile sale cu toată acurateţea. Astfel, o terapie de profunzime, mai ales în învăţământ, vizează în primul rând fondul duhovnicesc, întâlnirea omului-profesor cu omul-elev, măsură în care informaţia se transmite cel mai clar şi nealterat doar prin intermediul unui dialog de la inimă la inimă, ceea ce implică desigur o dăruire totală actului pedagogic.

Note:

1 Sf. Teofan Zãvorâtul, "Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi", ediţia a II-a, Iaşi, 2006, p. 110.

2 Ibidem, p.111.

3 Pr. prof. Dumitru Stãniloae, "Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă", ediţia a II-a, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, pp. 15-16.

Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!