Lumina literară şi artistică
ESEU: La nuntă în livada lirei

ESEU: La nuntă în livada lirei

Lörinczi Francisc-Mihai, 22 Octombrie 2017

Cu întâiul sărut pe huma rece, prin suflare divină, pământul a prins viață: Argilă ia în palmă şi-o subţie-n oglindă. Și umplând de atunci ulciorul cu cel mai bun vin din cât a dat vreodată strugur dulce-n vie cu Tine suntem nuntă (CCCXX), în vin zidindu-mi cerul prin patima zdrobirii. În cuget și ținută de altoi vrednic cuvântul prinde rădăcină în stâncă lirică: Tu știi că te iubesc1, așa se intitulează ultimul volum de poezie semnat de Dumitru Ichim, care cuprinde 150 de sonete. Mire și mireasă sub sărutul cuvântului: inelul veșniciei, din cer numai pe-altoiul se / Sfințește, precum apa ce stâncii o smulse Moise! Se cere să nu arunci năvodul în ape adânci, de n-ai simțit prin sânge Iubirea ca suveică. Iar exclamația este, fără tăgadă, limpede: Nu pomeni Iubirea de n-ai fost Niagară!

Această culegere impresionantă de sonete este un fagure liric cu gust edenic. Foșnirea cuvântului e alta: miroase a floare coasa, când spun cât mi-ești de dragă! Inelul mereu își cere-n­chisul. Durutul devine cântec. Tescuire până ce din tulbur must licoare limpede în cristaluri vălurește. Și ce val este iubirea care ne u(r)nește2 dincolo chiar de țărm de chihlimbare. Sonetul devine instrument de comunicare transmundan. Mirele dialoghează cu Mireasa, chemată în rai la sărbătoarea cireșilor înfloriți: ca-ntr-un cristal sonetul ne va-mpietri-n lumină!, dar e, în același timp, și o comunicare cu divinul: La-ntreaga-Ți poienire colibe strâmte-n praguri? / Ia-mi inima și fă-Ți-o palat cu stâlpi de faguri, „m-ai zămislit fără sfârșit după dorința Ta ş...ţ acest ulcior fragil Tu iar şi iarăşi îl goleşti/ şi iar şi iarăşi cu viaţă îl umpli ochi,/ şi vârste trec şi pururi torni/ şi loc ai încă să tot umpli”3. Povățuirea e augustină: Când dragostea-i cât cerul, nu-i loc pentru păcate: Iubiți, și-n bucurie făceți-le pe toate!, și invitația e spre curaj: „să furi raiul cu ajutorul cuvântului”4: Că dragostea nu-i buchea, uscându-se-n Scriptură,/ Ci e tâlharul care pe Dumnezeu Îl fură!

Dacă în volumele anterioare de poezii scriitorul oferea o hartă explicită, toponimele erau din cele mai diverse spații, de la cel oriental-mediteranean, euro-asiatic ori american în ale căror maluri își săpa cuvântul, în prezentul volum de sonete localizarea este una de sorginte spirituală, un spațiu nelimitat.

Volumul de sonete este o încântătoare poveste de dragoste dintre mireasa plecată cu treburi în rai și mirele rămas în stup ca să aibă grijă de fagure. O talasoterapie spirituală de înaltă ținută, omul în barcă cu Dumnezeu tăifăsuind despre iubire, o nuntă a cuvintelor încununate în sonet. Din plânsul cuvântului, ca mustul dulce care curge după tescuirea boabelor de strugure, poemele se dezbracă de pleavă și rămân doar bob curat: „simbolul absolut e bobul care trebuie să moară ca să devină pâine și să dea viață. Imaginea supremă a lui Iisus, care se regăsește și în simbolistica spicului, văzut «paharnic al lui Dumnezeu», este cea a nunții ce unește sufletul omului cu suflarea divină”5: „Putea-vei să-ncepi nunta fără de mine oare,/ Tu, care ai pus lumină în cuib la fiecare?” Sonetele „încununează perfect strădania poetului de a turna aurul în forma prețioasă a sonetului”6, sunt un efort de translatare a durerii în fagurii lirismului: numai-n suferință simți raiului aroma. Să ne amintim doar două nume celebre de poeți care au ajuns la o finețe lirică absolută, aducând un prinos soției, miresei dorite de cer, Vasile Voiculescu și Rabindranath Tagore. Primul a scris „Ultimele sonete închipuite în traducere imaginară”, o realizare remarcabilă, un volum scris după moartea soției, Maria, poetul după decesul acesteia hotărând, poate din asceză ori penitență, să nu mai facă niciodată focul în odaia în care locuia. Rabindranath Tagore scrie celebrul volum de versuri, „Gitanjali”, jertfa lirică, după moartea soției, Mrinalini.

Aceste bijuterii lirice, asemenea poemelor maeștrilor persani, dintre care trei sunt po­meniți de scriitor în versuri, Rumi, Saadi și Khayyam, stau mărturie pentru talentul poetic al lui Dumitru Ichim, care suie versantul abrupt al adâncimilor noastre și șlefuiește sonete de ­înaltă ținută artistică. Spiralele de aur ale sufletului au secțiuni nebănuite, au alte coordonate: Că dragostea nu-n buche, ci-n nențeles te doare,/ Când Dumnezeu întreabă: Mă mai iubești tu, oare?

Strigătul de iubire răbufnește ca mireasma florii ce umple cu pocaluri de mister tot raiul, o confirmare suprarealistă, cu temeritatea nelimitelor unui Dalí liric: Că strig a patra oară: Cât Te iubesc, Părinte! Este o idee teologică originală pe care o asemui aceleia a lui Vasile Voiculescu: „Eu, a patra-Ți ipostază, țip din ruine,/ Cine, Doamne, mă va pune la loc, cine?7” Inima devine loc central și tainic spre care se îndreaptă poetul și nădăjduitoare potecă spre divin, cu credința nestrămutată în cuvântul înviat: De n-ar fi răsuflarea din mersul Tău pe ape,/ Mi s-ar usca și iarba crescută din peniță.

Un scriitor original, Dumitru Ichim, este „tipul creator, omul care are idei și pune pe alții în starea de a produce idei”8. Volumul de sonete Tu știi că te iubesc se dorește a fi o prelungire a Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere ima­ginară de V. Voiculescu, scrise de poetul de la Pârscov de la CLV, acolo unde terminase Shakespeare, iar Dumitru Ichim scrie aceste 150 de sonete numerotându-le de la 245. Dacă Mihail Șișkin, celebrul scriitor rus, a aurit cuvântul, încât a devenit o liră; într-un cadru sculptural o picătură de apă ce lovește o pagină de carte transformă litera U într-o liră, atunci poetul Dumitru Ichim este cel care pune liră fiecărui cuvânt și îl învrednicește cu arta de a cânta, ca mustul în bobul de strugure.

Dacă vrei să asculți marea, pui o scoică la ureche, dacă vrei să fii părtaș la un regal liric, te duci la nunta poeziei ca să adulmeci mireas(m)a cuvântului, să simți cum ți se dezvelește, cum îți cântă talazurile mării în cochilie. Și asculți acordurile lirice în orchestra unei livezi înmiresmate, șoaptele cuvântului în nuntire. Lăsați-vă legănați de sonetele poetului Dumitru Ichim și veți simți, măcar o clipă, dulceața strugurelui care clintește, licoarea bobului îndumnezeit, într-o (în)cântare a încântărilor.

Note:

1 Dumitru Ichim, Tu știi că te iubesc,150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi, Editura Cathisma, București, 2016.

2 Pr. Constantin Necula, Iubirea care ne urnește, Editura Agnos, Sibiu, 2010.

3 Rabindranath Tagore (2000), Gitanjali, jertfa lirică, Editura Polirom, Iaşi, pag. 19.

4 Olimpiu Nușfelean, Să furi raiul cu ajutorul cuvântului, Eseuri, Editura Charmides, Bistrița, 2014, p. 145.

5 Maria Daniela Pănăzan, Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017, p. 122.

6 Daniela Șontică, Tu știi că te iubesc o carte scrisă de Dumitru Ichim, în http://www.observatorul.com/Default.asp?actionâarticleviewdetail&idâ16752, accesat azi, 24 august 2017.

7 Vasile Voiculescu, Poezii, De profundis, volumul II, p. 172, Editura Minerva, București, 1983.

8 Eugen Simion, Timpul retrăirii, timpul mărturisirii, Jurnal parizian, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2013, p. 210.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!