Documentar
Eterna nobleţe a fericirilor cotidiene

Eterna nobleţe a fericirilor cotidiene

George Enache, 30 Martie 2010

Într-una din duminicile de peste an, preotul îşi începuse predica în faţa uşilor împărăteşti. Vorbea avântat despre credinţă, jertfă şi iubire creştină. Înaintea lui, aşezată cucernic în genunchi, o femeie între două vârste părea că-i soarbe cuvintele. Deodată, atenţia femeii a fost atrasă de o gânganie, rătăcită în Casa Domnului, care pipăia curioasă mocheta cu antenele ei lungi. O lovitură bine ţintită şi intrusul a fost distrus. Mulţumită de isprava ei, femeia a reîntors privirea smerită spre preot, "ascultând" vorbele lui înaripate. Spiritul de gospodină mai câştigase o bătălie.

Vara pe străzile marelui oraş. Zăpuşeală şi praf. Parohul iese în curtea bisericii şi respiră încântat mireasma umedă a micului colţ de rai pe care şi l-a construit cu atâta trudă. Deodată, în spatele său aude o răsuflare. Unul din miile de câini vagabonzi intrase în raiul său şi dădea din coadă, sperând la ceva de mâncare. Temător pentru florile sale frumoase, parohul strigă îngrijitorul cerându-i să dea afară câinele.

Câteva sudalme şi o mătură zburând prin aer au fost de-ajuns ca patrupedul să alerge chelălăind afară din rai, aproape să ajungă sub roţile unei maşini.

Experienţa-limită a carcerei

Dacă cele două personaje ar fi avut parte de nedorita experienţă a închisorilor comuniste, probabil alta ar fi fost atitudinea lor. Mii de pagini, cu mii de amintiri, mărturisesc despre disperarea celui aflat în singurătatea celulei reci, încercând sentimentul că a fost părăsit de toţi. În aceste condiţii, orice făptură vie, chiar şi una considerată respingătoare, este dorită şi căutată pentru a însufleţi zidurile de beton. Atunci, femeia şi-ar fi dorit cu disperare să vadă o gâză intrând printre zăbrelele celulei, ca o vestitoare a lumii din afară, iar parohul, în serile geroase, ar fi dorit ca răsuflarea unui câine să-i încălzească mâinile reci.

Raporturile întemniţaţilor cu micile făpturi necuvântătoare pot fi subiectul unei cărţi care poate va fi scrisă cândva. Deocamdată merită subliniat faptul că, aproape de fiecare dată, cel închis de unul singur hrăneşte şi vorbeşte cu fiinţa cu care împarte celula. Chiar dacă mâncarea abia îi ajungea pe o măsea, deţinutul avea grijă să lase câteva firimituri tovarăşului său necuvântător, căruia, cât timp acesta mânca, îi vorbea despre propriile necazuri şi speranţe. Motivul unui asemenea comportament era simplu. Prin aceste gesturi aparent absurde, persoana aflată în situaţii-limită încerca cu disperare să-şi salveze umanitatea, să-şi demonstreze sieşi că a rămas OM.

"Prin alţii, spre sine"

Cine spune că aceste gesturi sunt ale unor oameni aflaţi în eroare, deoarece îl aveau alături drept partener "valabil" pe Dumnezeu, se înşală amarnic. Există Dumnezeu, există "eu", dar alături de aceştia trebuie să existe şi un "celălalt", către care trebuie să se îndrepte dragostea şi jertfa noastră. Altfel, cele spuse de părintele Stăniloae bunăoară, despre Dumnezeu că, în mod necesar, acesta este în acelaşi timp Unul şi Treime, trei persoane diferite, însă de aceeaşi esenţă, legate prin iubire şi care prin iubire au creat lumea, căreia i-a rânduit să fie părtaşă la slava divină, se dovedesc doar cuvinte goale, rod al unei educaţii scolastice.

"Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei, 18, 19-20). Iată de ce problema mântuirii noastre nu este numai o "afacere" între noi şi Dumnezeu, ci, în mod obligatoriu, îi implică şi pe ceilalţi, deoarece prin dialogul cu "aproapele" ne putem regăsi cu adevărat.

"Prin alţii, spre sine", spunea Nicu Steinhardt. Aceste cuvinte, repetate de unii în mod mecanic, adună în ele întreaga experienţă carcerală a părintelui Nicolae. Acolo, în acele veritabile "case ale morţilor", care erau închisorile comuniste, singura şansă de supravieţuire era dragostea aproapelui, care a mers în anumite cazuri (vezi Mircea Vulcănescu) până la jertfa de sine. Nicu Steinhardt însuşi mărturiseşte că nu ar fi scăpat viu din închisoare dacă colegii din celulă nu i-ar fi fost aproape. Un lucru banal, o flanelă ruptă, o bucată de pâine mucezită puteau să facă diferenţa dintre viaţă şi moarte, iar cel care avea acest lucru putea să decidă prin atitudinea lui dacă colegul său va trăi sau nu.

"Dăruind, vei dobândi", spune, iarăşi extraordinar, părintele Nicolae, definind doar din două vorbe esenţa vieţii creştine autentice, experimentată de atâţia oameni în temniţele comuniste, salvaţi sufleteşte avându­L pe Hristos în mijlocul lor şi oferind aproapelui dragostea pe care Dumnezeu ne îndeamnă să o avem faţă de semenii noştri. Uneori acest aproape a fost, în situaţii-limită, o fiinţă necuvântătoare, dar totuşi şi ea făptură a lui Dumnezeu. Din păcate, unii învaţă abia în situaţii extreme să preţuiască ceea ce, în mod obişnuit, ignoră sau dau cu piciorul.

Veşnicia ascunsă în secundă

În existenţa noastră cotidiană, indiferenţa faţă de "celălalt", oricine ar fi acesta, este dublată adesea de obsesia propriei mântuiri, ţel înalt, în afara căruia nu mai trebuie să vedem pe nimeni şi nimic. În această atitudine există o latură întunecată, maladivă, care poate fi decelată dacă ne amintim că şi comunismul avea în miezul doctrinei sale ideea mântuirii universale a oamenilor, aici şi acum, în această lume. Această idee părea atât de măreaţă, încât totul părea mic în faţa ei. Nu conta câte milioane de oameni "inutili" urmau să piară sau că natura urma să fie modelată în chip titanic în folosul exclusiv al omului, efigia supremă a evoluţiei. Comunismul nu se uita la "amănunte", nu-l interesa ce este azi, ci privea către un "mâine" considerat mult mai strălucitor. Rezultatul? Pustiire, jale şi uscăciune sufletească.

În scrierile cu caracter duhovnicesc se vorbeşte de unii monahi care erau în aşteptarea mântuirii, iar aceasta a trecut pe lângă ei, deşi s-au pregătit o viaţă. Asta, deoarece ei nu au înţeles că nu există un timp şi un loc special pentru mântuire, ci aceasta poate avea loc oricând şi oriunde.

Şi acest lucru l-a înţeles şi ni l-a făcut cunoscut părintele Nicolae Steinhardt. Cei doi paşi prin celulă puteau fi mai de folos decât un hagialâc la Ierusalim. Bucăţica de pâine dată colegului de detenţie poate fi mai importantă decât o pomană magnifică, prin care să-i dovedeşti bogăţia. O vorbă bună spusă când trebuie poate face mai mult ca toţi banii. Mesajul lui Nicolae Steinhardt este unul împotriva disperării, a aşteptării creării condiţiilor favorabile (în cazul celor închişi, eliberarea) pentru a purcede pe calea mântuirii. Nu trebuie să stăm trişti şi încrâncenaţi o viaţă în aşteptarea unei schimbări care nu mai vine.

Părintele Steinhardt ne spune că veşnicia se află în fiecare secundă. Doar dacă eşti convins de acest lucru este posibil să scrii un jurnal al fericirii, adică, tradus literal, să notezi în fiecare zi o "fericire". Câţi dintre noi, triştii de serviciu ai lumii, ar putea să întocmească un asemenea jurnal? O jumătate de foaie ne-ar fi de-ajuns. Însă sutele de fragmente şi situaţii, extrem de diverse, consemnate în celebrul jurnal al părintelui Nicolae ne demonstrează (a câta oară?) că mântuirea şi fericirea noastră le aflăm când şi unde ne aşteptăm mai puţin.

Egali înaintea lui Dumnezeu

De aceea, din perspectiva mântuirii, e foarte greu de spus ce este important sau nu, aşa cum fac unii care obişnuiesc să privească cu dispreţ pe aproapele care se ocupă, în opinia lor, cu "mărunţişuri", dovedindu-se nevrednici de căile regale ale salvării divine. În "Jurnalul fericirii", părintele Nicolae are altă opinie: "Protestanţii care-şi râd de Sfânt Anton de Padova mi se par tare neînţelegători. În Sfântul Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi căţeilor rătăciţi. E de bonton să dai din umeri surâzând când auzi de un sfânt care s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici…

Câtă orbire şi îngustime! Sfântul Anton e deosebit de vrednic de toată admiraţia pentru că este atât de bun, încât îi e milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea găseşte de cuviinţă să râdă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cruntă suferinţă (mai penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab în faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: numai faţă de eroi şi evenimente solemne.

Eu văd aici un preaplin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului, ci în regiunile cele mai modeste ale psihiei, la întretăierea dintre nepricepere şi resemnare. N-au şi învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii dreptul la mângâiere?".

Astfel ne aminteşte părintele Steinhardt că toţi suntem chemaţi de Hristos, că nimeni nu este exclus de la praznicul cel împărătesc, iar singura noastră atitudine corectă este să fim veşnic cu lumânarea aprinsă în mână şi cu inima deschisă şi iubitoare, deoarece nimeni nu ştie "ceasul când vine Fiul Omului" şi sub ce înfăţişare.

Post-scriptum

Pe un post de televiziune a fost mai demult o emisiune despre o bătrânică trăind într-unul din multele sate părăsite ale României. Singurul suflet apropiat era o pisică. La gura sobei, cu pisica în poală, bătrâna se întreba la un moment dat, mângâind animalul care torcea fericit: "Ce-o să te faci când eu nu o să mai fiu?" Poate că întrebarea, răsturnată, ar trebui să ne-o adresăm nouă înşine: "Ce-o să ne facem când celălalt nu o să mai fie?"


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!