Repere şi idei
Eugenia Chițu, o candelă aprinsă cu Lumina Învierii

Eugenia Chițu, o candelă aprinsă cu Lumina Învierii

Arhim. Mihail Daniliuc, 17 Aprilie 2018

Se întâmpla cu mai bine de două decenii în urmă: într-o zi molcomă de primăvară, pe când soarele scăpăta spre chindii, doi credincioși au intrat în biserica Vovideniei. Încă nu sfârșisem derecatul bisericii pentru privegherea ce va urma, de aceea, vrând-nevrând, am asistat la clipele tihnite când cei doi s-au închinat la sfintele icoane, cerându-mi să le citesc o rugăciune. Îmi amintesc cu emoție delicatețea și evlavia cu care pelerinii Gheorghe și Eugenia Chițu din Humuleștii lui Creangă, căci dânșii erau cei doi creștini pe care Domnul a rânduit să-i întâmpin în casa Sa, pășeau în sfântul locaș. De atunci familia Chițu mi-a devenit apropiată, stându-mi alături în multe momente din viața mea de monah, precum și eu am încercat să le rămân în preajmă, ca duhovnic și frate în Hristos, în cei 20 de ani de când i-am cunoscut. S-a legat o prietenie duhovnicească frumoasă, văzând în cei doi bătrâni senini darul dumnezeiesc de a avea în preajmă niște vârst­nici înțelepți de la care oricând poți învăța ceva, după spusele cărții Eclesiasticul (6, 35): „Stai în tovărăşia celor bătrâni şi cu cel înţelept te uneşte”. Bucuria a fost și mai mare când „bunicii mei adoptivi” mi i-au prezentat pe cei trei copii ai lor, plecaţi acum toți departe de casă, trăind cu dorul „Betleemului prunciei” în suflet. Orice revedere cu ei însemna o nespusă mângâiere, dar și o lecție de viață.

Acum patru ani, bătrânul s-a adăugat strămoșilor, iar venerabila octogenară a continuat să-și croiască drumul către Cereasca Împărăție cu aceeași necurmată credință și dragoste față de Hristos și Biserica Sa. Uneori, doamna Eugenia dorea să ajungă la rugăciune în Poiana liniștii. De aceea mă solicita să o ajut în acest sens, iar revederea chipului său luminos adăuga încă o bucurie sufletului meu. Și eu o vizitam, nu pe cât mi-aș fi dorit de des, în casa tihnită, cu o frumoasă grădină și livadă, aflată nu departe de malurile Ozanei inegalabilului povestitor humuleștean. Deși aproape de forfota orașului, locul părea desprins dintr-o altă lume: duhul blând al distinsei vârstnice, rugăciunile de fiecare zi, rostite cu o pilduitoare consecvență, au pacificat totul în jur, făcând din gospodărie un tărâm al binecuvântării și al trezviei. În clipele de răgaz, bătrâna îmi povestea din vremuri de mult apuse, ce îi marcaseră întreaga existență.
Așa am aflat că pe 22 martie 1950 familia dânsei a fost scoasă cu forța de comuniști din casă, doar pentru că deținea câteva hectare de pământ; expropriaţi și izgoniţi din comuna Ianca, zona Brăilei, au ajuns, într-un final, doar cu hainele de pe ei, în ținutul Neamțului.

M-am întrebat: de unde puterea să învingi toate? De unde atâta forță să nu te lași zdrobită de tăvălugul unor vremuri cumplit de zbuciumate? Răspunsul este fără nici o tăgadă: credința. A stat neclintită atunci când încercările vieții au dus-o la răspântii de drumuri: și-a făcut din casa ei un adevărat altar de rugăciune și jertfă, transformând o existență ce putea rămâne prozaică într-una de profundă vocație: aceea de credincioasă și fidelă fiică a Bisericii lui Hristos, o înțelegătoare soție și o bună mamă. Deși nu a avut înalte școli, ea a știut să-și rostuiască viața cu inspirată înțelepciune, după Cuvântul Domnului, valorificând-o prin faptele de milostenie, veritabile porți deschise către Cer.

Spre finele Postului Mare, Eugenia Chițu și-a început pregătirile pentru marea trecere. Totul s-a petrecut aşa cum spune ectenia Dumnezeieștii Liturghii: „Sfârșit creștinesc vieții noastre, nerușinat, cu pace...” După o scurtă suferință ce a transformat-o în pacientă pe un pat de spital, mama Gina, după cum îi spuneau cei dragi, a cerut să fie adusă acasă, dorind, pesemne, să aștepte Învierea Domnului acolo unde o chemau atâtea amintiri și intense trăiri. Copiii și nepoții au străbătut cale lungă din apusul Europei ca să-i stea aproape, umplându-i de bucurie zilele cele din urmă. De Florii, spre seară, i-am dus câteva stâlpări binecuvântate, ca o anticipare a bucuriei pascale. În Joia Mare, știind cu câtă grijă și cucernicie se pregătea întotdeauna pentru a primi dumnezeiasca Cuminecătură, i-am adus Sfânta Euharistie, făcând-o părtașă „Cinei celei de Taină”. Ca o lumânare ce abia pâlpâia, mi-a șoptit printre buze că așteaptă cu nerăbdare sosirea Paștelui, parcă știind că va fi ultimul petrecut printre noi, că, odată cu Slăvita Înviere, ea va trăi Paștile personal, trecerea din această lume.

Așa s-a și întâmplat! În Vinerea Sfintelor Pătimiri, i-a îndemnat pe bunii săi copii să meargă în oraș, să aducă sicriul, căci „de Paști va fi închis peste tot și nu vor avea de unde să mai cumpere”. Deși la început s-au opus, refuzând să creadă că mama, care cu a ei lacrimă, aidoma unui diamant, poate spinteca în două oglinda unei zile, a ajuns la epilogul unei existenţe pilduitoare, cele două fete și băiatul au ascultat-o până la capăt pe buna lor povățuitoare. Peste doar o zi, totul avea să se adeverească. După miezul nopții, când bezna întunericului și a păcatului a fost risipită de slăvita Înviere, familia i-a adus lângă patul suferinței Lumina Învierii și a biruinței vieții asupra morții. Bucurându-se și dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, amintindu-și negreșit de spusele Sfântului Apostol Pavel: „vremea despărțirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (II Timotei 4, 6-7), Eugenia Chițu și-a început călătoria către Lumina cea pururea fiitoare.

A treia zi de Paști, trupul cu chipu-i senin, purtând parcă o licărire din lumina Învierii lui Hristos, a fost coborât sub brazda țării, adăugându-se stră­moșilor, iar sufletu-i, întărit în nădejdea vieții veșnice, a fost primit și așezat în lumina Prea­sfintei Treimi de Hristos Domnul, Cel Ce a biruit moartea cu ­a ­Sa moarte și Înviere învă­țân­du-ne: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi!” (Ioan 11, 25).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!