Editorial
Eutanasierea copiilor, un „drept“ nedrept

Eutanasierea copiilor, un „drept“ nedrept

Ciprian Olinici, 26 Februarie 2014

Zilele trecute, presa a relatat, timid, despre faptul că Belgia a devenit prima ţară din lume care permite eutanasierea copiilor de orice vârstă, bolnavi în stadiu terminal. În Olanda există o astfel de lege, dar este prevăzută o limită minimă de vârstă: 12 ani. Reacţiile mediatice în spaţiul românesc au fost inexistente. Spaţiul public era prea preocupat să condamne Biserica în cazul pelerinajului elevei Iulia Ionescu. Persoane din aproape toate categoriile socio-profesionale au fost chemate în studiourile televiziunilor pentru a experimenta „datul cu părerea“ într-un domeniu pe care nu îl cunosc, dar la care de ceva timp se pricepe toată lumea: tema credinţei. Am adus în discuţie acest caz pentru că am asistat la peroraţii lipsite de elementarul bun-simţ despre relaţia duhovnic-fiu duhovnicesc sau despre rolul Bisericii în viaţa familiei. S-a lovit în singura instituţie care a apărat viaţa şi demnitatea umană pe tot parcursul istoriei. Au fost voci care au susţinut că Biserica nu este contemporană cu dezvoltarea mentalităţilor sociale. Nu vreau să dau acum un răspuns, dar aduc exemplul recent din Belgia. În numele progresului şi al apărării vieţii, statul democratic, garant şi reper al evoluţiei sociale, interzice dreptul copiilor bolnavi de a lupta pentru viaţă.

Îmi pun fireasca întrebare: Cât mai valorează astăzi viaţa? Secolul XXI ne induce confortabilul gând că viaţa noastră este un bun suprem asigurat de stat - protectorul nostru social. Privim cu oarecare superioritate la practicile din comunităţile arhaice, unde dreptul persoanei umane la existenţă era deseori încălcat. Astăzi, prin legea eutanasiei ni se induce ideea că am devenit stăpânii propriei noastre vieţi, că l-am înlocuit pe Dumnezeu în logica existenţei. Mirajul că am dobândit această putere nu ne lasă să vedem că începem să fim priviţi ca o masă biologică, supusă unor procese chimice, o maşină care, odată stricată, poate fi trimisă pe un drum fără întoarcere. Atunci când o persoană, sub protecţia legii, alege să fie eutanasiată, semnează dreptul de proprietate exclusivă asupra vieţii, izolându-şi şi securizându-şi existenţa în faţa realităţii lui Dumnezeu. În legea eutanasierii copiilor luăm locul lui Dumnezeu şi în ceea ce-i priveşte pe alţii. Nu decidem numai pentru noi, ci ne asumăm dreptul de a fi stăpânii vieţii altora. Sub iluzia libertăţii şi a evoluţiei sociale este legiferată crima. Şi spun aceasta pentru că un copil poate fi uşor manipulat pentru a accepta eutanasierea. Un sondaj din luna octombrie 2013 arăta că 73% din belgieni sunt în favoarea eutanasierii în cazul copiilor. Este un procent foarte mare şi mă întreb de ce belgienii nu şi-au pus problema că eutanasierea copiilor este o formă mascată de ucidere? Poate că atunci când ne aflăm noi în poziţia autorilor găsim justificări.

Biserica oferă valoare vieţii, dincolo de suferinţele prin care putem trece. Izgonit din Rai, cu sufletul alterat de păcat şi cu trupul marcat de suferinţă, Adam apare într-un tablou sumbru în această duminică. Dar Dumnezeu nu l-a uitat. La finalul acestui post, în icoana Învierii, el apare ca fiind primul om pe care Hristos îl ridică din întuneric.

Desigur că putem să lăsam soarta copiilor, a tuturor celor mici care suferă şi care din comoditate sunt trimişi mai repede către lumea cealaltă tot în mâna lui Dumnezeu, ca El să le poarte de grijă, căci doar El este Părintele ceresc. Dar, în neimplicarea şi implicit tacita noastră acceptare, să fim atenţi când vom spune pentru prima oară, poate împreună chiar cu copiii noştri, rugăciunea Tatăl nostru. Cine sunt copiii? Cine sunt părinţii? Cine sunt cei care dau viaţă? Cei care omoară?

 


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!