Theologica
Exigenţele credinţei mântuitoare

Exigenţele credinţei mântuitoare

Diac. Prof. Ioan Caraza, 10 Aprilie 2010

Prin mărturisirea credinţei adevărate, Biserica a înlăturat învăţătura care înstrăina pe Dumnezeu de Hristos şi micşora pe Hristos ca Dumnezeu. Simbolul mărturiseşte în chip sobornicesc faptul că Hristos este Acelaşi Dumnezeu din cer (II Cor. 5, 19), Care a venit "să pună fărădelegile noastre la lumina Feţii Sale" (Ps. 89, 8), şi anume pentru vindecarea lor prin pocăinţă. În acelaşi sens, Crezul mărturiseşte că "Nu este sub cer nici un alt nume prin care să ne mântuim" (F. Ap. 4, 12), deoarece înainte de Hristos "pe Dumnezeu nimenea nu L-a văzut vreodată, numai Fiul Care este în sânurile Tatălui L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18; Mt. 11, 27). Astfel, mărturisirea credinţei adevărate are spiritualitatea ei ziditoare în care nu sunt pomeniţi cei faţă de care era apărată credinţa.

Botezul cu Duhul Sfânt a însemnat îmbrăcarea şi încingerea Mântuitorului cu putere pentru a împărăţi, făcându-i pe oameni părtaşi de darurile Duhului Sfânt. Îmbrăcarea cu podoaba plinătăţii dumnezeirii după trup (Col. 2, 9) era slava pe care I-a dat-o Tatăl, pe care El a dat-o celor care au urmat Lui, ca o condiţie fundamentală a unităţii în Biserică, o unitate asemănătoare cu cea a Sfintei Treimi (Ioan 17, 22), ca dăruire totală de sine în sensul jertfei arderii de tot pe temeiul bucuriei prin iubire. Iradierea harică a prezenţei Sale personale a fost puterea cu care a chemat pe ucenici, pe care îi socotea că Îi sunt daţi de către Tatăl Său: "Păzeşte-i în Numele Tău în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi" (Ioan 17, 11-12): "Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu" (Evr. 2, 13); "Voi spune Numele Tău fraţilor Mei; Te voi lăuda în mijlocul Bisericii" (Evr. 2, 12). Ucenicii pe care i-a chemat erau "Mireasa" prin care în Hristos ca Adam cel de-al doilea se constituia Chipul treimic al lui Dumnezeu ca Biserică. Sfântul Ignatie Teoforul scrie că Biserica este "Trupul" fără de care Hristos, "Capul" nu poate exista (Către Trallieni, 11). Făgăduinţa Mântuitorului: "Nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi" (Ioan 14, 18) arată că nici Biserica, Trupul lui Hristos, nu poate trăi fără "Capul" ei, aşa cum mirele şi mireasa nu-şi aparţin lor înşişi, ci fiecare celuilalt (I Cor. 7, 4). Dar şi unul, şi altul aparţin întâi lui Dumnezeu, după cum arată Sfântul Pavel: "Cel ce are să fie ca şi cum nu ar avea" (I Cor. 7, 29). Unitatea cugetului în Hristos avea ca măsură smerenia Chipului în ascultare până la moarte prin răstignire (Fil. 2, 7). Această măsură a Chipului lui Hristos este arătată de către Sfântul Pavel şi corintenilor dezbinaţi, ca singura cale a unităţii Bisericii (I Cor. 4, 9-16). Din cauza păcatelor, toţi oamenii erau "lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23), dar prin Duhul Sfânt slava lor în Hristos îi ţine în unitatea credinţei mântuitoare.

Îndreptarea prin credinţă în Hristos este calea roadelor duhului

Darurile teologice ale Duhului Sfânt îşi au începutul ca lucrare a Tatălui în sensul "ungerii pragului de sus cu sângele mielului" (Ieş. 12, 7) pentru "credinţă"; deschiderea adâncului prin scoaterea din piept a inimilor de piatră pentru inimi de carne pline de simţire (Iez. 36, 26), inimi curate şi bune care aduc roadă prin răbdare (Lc. 8, 15), a avut loc în Hristos prin Jertfa şi Învierea Sa, ca ieşire baptismală din Egipt prin deschiderea apelor mării cu toiagul lui Moise (I Cor. 10, 1-2); "nădejdea stăruitoare" este lucrarea Duhului Sfânt, Care "toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (I Cor. 13, 7) şi "se roagă cu suspine negrăite" (Rom. 8, 26).

Această cale a zidirii în Hristos ca "paştere a oilor" (Ioan 10, 9) este pândită de ispita de a lua în stăpânire lucrarea Sfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Pavel prevedea "zile rele" pentru credinţă (Ef. 5, 15-16), precum şi "vremuri grele" din partea celor care "au înfăţişarea credinţei adevărate, dar tăgăduiesc puterea ei" (II Tim. 3, 1), când spunea preoţilor din Efes (F. Ap. 20, 30): "Dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei". Exista şi sub Lege o infidelitate a lucrătorilor tocmiţi în via Domnului: "Căutându-şi dreptatea lor proprie, dreptăţii lui Dumnezeu nu s-au supus" (Rom. 10, 3); "Pe Mine, fântâna cu apă vie, M-au părăsit şi şi-au săpat lor fântâni care nu ţin apă" (Ier. 2, 13); "Nu au dat ascultare cuvântului pentru care au şi fost puşi" (I Petru 2, 7-8). Mântuitorul arăta că este vorba de o lucrare "a întunericului care urăşte Lumina" (Ioan 3, 20). Dar, în desăvârşirea ei, Lumina nu osândeşte pe nimeni, ci luminează întunericul de la rădăcinile lui (II Cor. 4, 6). Pentru a lumina, ea nu are nevoie decât să se păstreze aprinsă. Nu poate ascunde cineva soarele fără să rămână în afara căldurii şi luminii acestuia, când Lumina lui Hristos este pusă sub obrocul minţii ca urmare a trufiei vieţii din lume (Mt. 5, 15). În acest sens, Mântuitorul răspundea celor necredincioşi, mustra pe lucrătorii răi: "Dacă în cele străine nu aţi avut fidelitate, cine vă va da pe cele ale voastre?" (Lc. 16, 12).

Inima se luminează prin credinţă, nu prin dibăcia minţii

Slava lumii prin dominarea cu mintea se împotriveşte inimii şi împărăţiei lui Dumnezeu, care are ca măsură nevinovăţia pruncilor cu inima (Mt. 18, 3). Această cale din lume îi făcea pe lucrătorii răi să nu vadă "înţelepciunea lui Dumnezeu tainică şi ascunsă" (I Cor. 2, 7), pe care stăpânirile lumii o prigoneau. Lumina lină a harului era reperată însă de cei care aveau pruncia inimii şi care I-au fost daţi de către Tatăl, despre care Mântuitorul spunea: "Te laud că ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea, şi le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11, 25). Despre cei ce nu-şi zideau inima prin credinţă, ci se bizuiau numai pe "dibăcia minţii lor", Mântuitorul spunea: "Celui ce nu are, i se va lua şi ce i se pare că are" (Mt. 25, 29). Geneza deformării credinţei era aceea că "sămânţa căzută la margine de drum bătătorit era răpită de către păsările cerului" (Mt. 13, 4), un simbol pe care Mântuitorul îl tâlcuieşte astfel: "Oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui" (Mt. 13, 19), astfel că ogorul afânat al inimii devine laborator al minţii, în care, în urma disecărilor analitice, se pierde puterea de germinare a Cuvântului, ca cei care îşi zidesc în mod nesăbuit casa pe nisip (Mt. 7, 26), simbolizaţi în Evanghelie prin fecioare neînţelepte, ale căror candele rămân fără untdelemnul bucuriei, ca dar al Duhului Sfânt în Hristos (Ps. 44, 7).

Credinţa zideşte templul Duhului Sfânt prin îmbrăcarea în Hristos

Cuvântul credinţei este aproape de inimile ascultătoare (Rom. 10, 8). Configuraţia ei este: "De vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi şi vei mărturisi cu gura ta că Hristos este Domn, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Rom. 10, 10-11). Pentru a nu se pierde adâncul inimii iubitoare de Dumnezeu sunt necesare "armele cele de-a dreapta şi cele de-a stânga" (II Cor. 6, 7; cf. Deut. 17, 11; 20; 28, 14). Acest lucru înseamnă rezistenţa la probele atât cele de ademenire, cât şi cele de prigoniri; de rece şi de cald, pentru a nu se pierde adâncul baptismal al inimii prin ieşirea din nou la deşertăciunea vieţii din lume, de care Dumnezeu îi izbăveşte pe oameni în Hristos (Ps. 102, 4). Numai în adâncul lui Hristos sub cruce credinţa este Lumina lumii (Mt. 10, 37-38). Trebuie să ieşi din lume ca să fii Lumina ei (Mt. 5, 14), căci: "Orb pe orb de se va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă" (Mt. 15, 14). Întrucât, însă, credinţa nu este doar o cunoştinţă teoretică, Mântuitorul arată că numai "cel ce aude şi face este ca bărbatul înţelept, care, zidindu-şi casa, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe loc tare" (Lc. 6, 48). Ca "aur lămurit în foc" (Apoc. 3, 18) Mântuitorul cheamă prin "cele sfinte şi mărgăritarele Sale" (Mt. 7, 6) mai întâi la împlinirea cuvintelor Sale şi apoi la îndrumarea altora, căci altfel credinţa se goleşte de fapte bune şi sufletul se umple de deşertăciunea vieţii din lume.

Astfel, în viaţa duhovnicească credinciosul este chemat în Hristos să dea urmare pornirilor bune ale inimii, pe care să nu le înăbuşe cu mintea sa ca "voinţă gnomică", cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mulţi se întorc la orientarea vieţii după mintea proprie, lepădând astfel calitatea de fiu al lui Dumnezeu prin credinţă, în loc să cultive comuniunea Chipului treimic al lui Dumnezeu în Hristos. Ba, mai mult, ei folosesc şi lucrul lui Dumnezeu în interese proprii ca lucrătorii infideli: "Pe Mine, fântâna cu apă vie, M-au părăsit şi şi-au săpat lor fântâni care nu ţin apă" (Ier. 2, 13). Adesea, sămânţa Cuvântului cade în inimi împietrite, care nu aduc rod ca inima curată, bună şi răbdătoare, după cum arată Mântuitorul în Parabola semănătorului (Mt. 13, 3-7).

Biserica mărturiseşte credinţa adevărată a descoperirii Sfintei Treimi

De aceea, pe lângă deosebirea faţă de Lege şi grija faţă de ispitele înţelepciunii omeneşti, credinţa are şi chemarea şederii cu tărie în Hristos în faţa celor care încalcă sfinţirea Numelui lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos, aşa cum a făcut şi Arie, în sec. al IV-lea. Biserica a mărturisit credinţa adevărată a descoperirii Sfintei Treimi prin Hristos ca vedere a Luminii adevărate, prin care este primit duhul ceresc în inimi. Mărturisirea credinţei are darul de a păstra prin Învierea lui Hristos puterea de înfiere ca împărtăşire a Duhului Sfânt: "Eu sunt Uşa!; prin Mine de va intra cineva, se va mântui, şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla" (Ioan 10, 9). La această mărturisire a credinţei prin puterea slavei Mirelui Hristos, Biserica cere grijă faţă de simţuri, care să oprească asaltul porţilor iadului mai ales pentru copii, în vederea creşterii lor în Hristos, aşa cum arată Sf. Ioan Hrisostom. Prin luarea aminte cu înţelepciune asupra simţurilor, ca adevărate "uşi" de intrare a grijilor lumeşti, aşa cum arată îndemnul liturgic înainte de mărturisirea credinţei prin Crez, credincioşii se aseamănă, în puterea iubirii lor de Dumnezeu din toată inima în urma sfinţirii Numelui Său, cu heruvimii care au ochi mulţi să vadă pe Dumnezeu, ca urmare a "inimii curate şi bune" (Mt. 5, 8; Lc. 8, 15). Mărturisirea credinţei pentru şederea în Hristos înseamnă pentru credincioşi Cuvântul lui Dumnezeu ca "sabie a duhului" (Ef. 6, 17) întocmai ca cea a Heruvimilor care opreau intrarea la "Pomul Vieţii" (Fac. 3, 23) pentru cei necredincioşi, cum era şi Adam după călcarea poruncii. În acest fel, Lumina sub cruce nu poate fi cuprinsă de întuneric: "Armele noastre nu sunt trupeşti, dar puternice să dărâme întărituri" ale egoismului şi "iscodirile minţii" (II Cor. 10, 4-5), cum spune Sf. Apostol Pavel. În acelaşi fel, odinioară, Avraam alunga "păsările răpitoare" de la jertfa sa adusă lui Dumnezeu (Fac. 15, 11). Pentru aducerea jertfei cu pace se cere şedere cu tărie, chiar şi cu teamă în Hristos, prin luarea aminte la faptul că darul Jertfei este milă de împăcare prin comoara Sfintei Treimi pentru inimi, iar nu drepturi omeneşti: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh" (II Cor. 13, 13). Jertfa de laudă pentru acest dar al plinătăţii arată Treimea întreit Sfântă vrednică de închinare pentru lucrarea răscumpărării.

Credinţa înseamnă puterea biruinţei

Mărturisirea liturgică a credinţei ca "stea" a magilor încetează datorită cântării de biruinţă prin Hristos. Este o cântare îngerească a plinătăţii pe pământ ca şi în cer, unde împărăţeşte acelaşi Duh Sfânt al Tatălui. Mărturisirea credinţei a însemnat putere de biruinţă, întrucât cei ce urmează lui Hristos nu pot fi desprinşi de la "pământul celor vii" (Ps. 141, 5). Mărturisirea credinţei adevărate are drept condiţie iubirea după măsura iubirii jertfelnice a lui Hristos, chiar şi după luarea Lui ca Mire în timpul dezbinărilor bisericeşti din sec. al IV-lea înainte (Mt. 9, 15), şi anume prin mărturisirea credinţei adevărate, prin post şi prin har filocalic. Mântuitorul a putut da această poruncă a iubirii după măsura iubirii Sale faţă de ucenici numai după vânzarea lui Iuda (Ioan 13, 44), ceea ce conferă Cinei celei din urmă un caracter tainic. Ucenicii simţeau iubirea Lui jertfelnică şi se bucurau de El ca de un "Mire", dar Mântuitorul le-a făgăduit că, atunci când "Mirele va fi luat" (Mt. 9, 15), "porţile iadului nu vor birui Biserica Sa" (Mt. 16, 18), care va mărturisi credinţa adevărată ca pe o "piatră" pe "temelia" ei unică (I Cor. 3, 11). Este vorba de "piatra" care apără "pâinea" bethleemică a harului lui Dumnezeu în Hristos, în sensul Simbolului niceo-constantinopolitan. Această piatră care nu cade peste nimenea este condiţia păstrării duhului lui Hristos (I Cor. 2, 16) ca o delimitare prin luarea crucii faţă de înţelepciunea omenească aservită lumii şi vrăjmaşă faţă de Dumnezeu.

Crezul arată scopul venirii lui Hristos "pentru noi şi pentru a noastră mântuire", iar viaţa Lui trezeşte conştiinţa omului celui vechi şi nevoia îndreptării prin naştere din Duh, aşa cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a făcut ca cei prezenţi să se simtă "străpunşi la inimă" (F. Ap. 2, 37). Hristos este, astfel, putere a pocăinţei spre îndreptare şi bucurie a vieţii omului nou, a cărui viaţă după îndreptare prin pocăinţă are un singur scop: "Una fac, uitând cele din urmă, alerg să-L cunosc pe Domnul Hristos şi puterea Învierii Lui" (Fil. 3, 10).

"Adăugaţi la credinţa voastră fapta bună…"

De aceea, Sfântul Pavel îndeamnă pe cei credincioşi să aibă "privirea aţintită la Hristos, începătorul şi plinitorul credinţei" (Evr. 12, 2), care numai prin cruce este "şarpe de aramă" (Ioan 3, 14-16), deoarece vindecă muşcătura mortală a şarpelui, cum spune Sf. Efrem Sirul, ridicând prin jertfă "păcatul lumii ca Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 29). Primii creştini "frângeau pâinea prin case cu bucurie" euharistică (F. Ap. 2, 44), simţindu-L pe Dumnezeu ca "Tată" şi mărturisind la Botez credinţa în Sfânta Treime. Deci, esenţa vieţii în Hristos era nu iscodirea credinţei cu mintea scormonitoare, cum spunea Sfântul Efrem Sirul, care cerea pentru credinţă lăsarea tainelor sfinte să vorbească în suflet, ci lupta cu omul cel vechi sub călăuza păstorilor Bisericii, aşa cum arată Sfântul Apostol Petru, ca exigenţe ale credinţei în urmarea lui Hristos: "Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să-L cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava şi prin puterea Sa, prin care ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii celei dumnezeieşti, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească dragostea" (II Petru 3, 11).

Înălţarea Sfintei Cruci la un an după Sinodul I Ecumenic arăta calea urmării lui Hristos în vreme de libertate, deoarece aceasta ascundea o primejdie mult mai mare decât cea din vremea persecuţiilor, întrucât "arşiţa" pustiitoare a disputelor strică untdelemnul din candela credinţei şi tocmai de aceea perioada în care a intrat Biserica era mai grea decât "greul zilei" din vremea persecuţiilor (Mt. 20, 12).

Mărturisirea credinţei presupune jertfă

Crezul este dovada că "numai în cuget curat se păstrează taina credinţei" (I Tim. 3, 9). Dar, dacă în Hristos credincioşilor li "s-a dat nu numai să creadă, ci să şi sufere pentru El" (Fil. 1, 23), astfel, în vreme de libertate, Biserica a simţit că în urmarea lui Hristos, al Cărui Nume "stârneşte împotriviri şi dă pe faţă cugetele multor inimi" (Lc. 2, 34-35), cum arăta Dreptul Simeon în profeţia sa de la Întâmpinarea Domnului, "Lumina" nu se poate păstra decât tot sub cruce, aşa cum Schimbarea la Faţă a fost arătată ca o urmare firească după chemarea la luarea crucii (Mc. 8, 34-38; 9, 1), după cum mărturiseşte Sf. Apostol Petru: "De sunteţi ocărâţi pentru Numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi a lui Dumnezeu odihneşte peste voi" (I Petru 4, 14). Astfel, Biserica nu se mai putea întoarce la necunoaşterea lui Hristos ca Dumnezeu, cum o silea Arie, când Hristos era numai în faţa ochilor, şi nu încă şi în inimile lor ca după Înviere, încât să se repete ipotetic istoria mântuirii cu un alt Iuda care să-L vândă, şi cu o altă răstignire a Sa, Jertfa Sa având loc "odată pentru totdeauna" (Evr. 7, 27). Necesitatea mărturisirii credinţei inimii prin sfinţire jertfelnică o arată Hristos: "Vor veni zile când veţi dori să mai vedeţi măcar una din zilele Fiului Omului, dar nu veţi vedea" (Lc. 17, 22). De asemenea, postul după mărturisirea credinţei din inimă pentru bucuria Mirelui (Mt. 9, 15) şi privegherea în rugăciune sunt arătate de Mântuitorul ca o alternativă faţă de primejdia "îngreuierii inimilor cu mâncare şi băutură" (Lc. 21, 34), ceea ce ar zădărnici încercarea Mirelui de "a bate la acele uşi pentru a i se deschide spre bucurie, atunci când se va întoarce de la nuntă" (Lc. 12, 36).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!