Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj „Fac bine pe lumea asta, ca să mă pot bucura pe lumea cealaltă“

„Fac bine pe lumea asta, ca să mă pot bucura pe lumea cealaltă“

Un articol de: Raluca Brodner - 14 Iulie 2008

Bătrâna Oltea este vestită în satul ei, Vatra Moldoviţei, din judeţul Suceava, pentru bunătatea şi omenia care nici la cei 86 de ani împliniţi nu au părăsit-o. Bătrâneţea nu a măcinat-o pe dinăuntru, făcând-o hrăpăreaţă şi urâcioasă - cum se mai întâmplă. Din contra, i-a dăruit şi mai multă înţelepciune şi bunătate. Din puţinul pe care îl are, femeia dă oricui îi trece pragul, atât cât poate - câte ceva de-ale gurii, un sfat sau o vorbă bună -, fără să se gândească o clipă că ar putea rămâne ea însăşi fără hrana zilnică. Doar i s-a întâmplat de atâtea ori... Este ştiut de toţi din Vatra Moldoviţei că nimeni nu pleacă cu mâna goală sau cu sufletul pustiu de la mămuca Oltea.

O uşă din lemn vechi se deschide cu zgomot greu. Păşesc într-un semiîntuneric care se subţiază din ce în ce mai tare în dreptul unui ochi de fereastră, prin care trece o lumină cenuşie, de amurg. Miroase a bătrâneţe, a tămâie şi cetină de brad... un iz cu totul deosebit, pe care doar cei care au copilărit în preajma bunicilor îl recunosc de fiecare dată când intră în casa unui bătrân.

De la o masă mă privesc trei capete îmbrobodite. Le desluşesc în lumina cernută feţele ca de hârtie creponată, cu şanţuri fine săpate în piele pe frunte, obraji şi barbă, lăţite în zâmbete ştirbe, de bun-venit. Pe sobă, deasupra unui vreasc de surcele, se ghemuieşte a somn un motan tânăr, cu blana albă ca laptele proaspăt muls. Tanti Oltea îşi odihneşte bătrâneţile pe un pat mare, din lemn, acoperit cu macaturi groase din lână. Nu mă cunoaşte şi totuşi mă primeşte cu mare afecţiune, mă sărută pe amândoi obrajii de câteva ori şi îmi cercetează mâinile cu ale ei. Chiar dacă are 86 de ani, după cum singură spune, mămuca Oltea ascunde ceva foarte viu în ea, care te face să o asculţi şi să te minunezi de cât de bine te poţi simţi într-o casă care stă să se dărâme, alături de un om pe care, dacă l-ai vedea pe stradă, l-ai pune în rândul oamenilor cu care nu ai avea prea multe de împărţit.

„Credinţa în Tătucu’, doar ea ne salvează“

Mă simt ca într-un loc sfânt în casa bunicuţei. Peste tot, pe pereţi, la geam, pe mobila veche de bucătărie, zăresc chipuri de sfinţi, pe Maica Domnului, Sfânta Parascheva. Privesc ca la spectacol tot ce se întâmplă în casa femeii, care nu rămâne niciodată singură, iar atunci când se întâmplă, spune că este vegheată de sus şi arată cu mâna spre icoane: „Nu mă tem eu aşa repede, Dumnezeu e sus şi ne are pe toţi în pază“. Acesta a fost crezul femeii de mic copil, încă de când umbla cu cârlanii la păscut, în munţi. Pentru că au fost mulţi fraţi la părinţi, Oltea nu şi-a cultivat mintea prin şcoli. A terminat şapte clase şi a continuat să şi-L apropie pe Dumnezeu cu fiecare zi, prin rugăciune. Un timp, a cântat la mănăstirea din sat cu măicuţele: „mă aveam tare bine cu dânsele şi eu le iubeam şi ele mă iubeau pe mine“. Chiar şi acum, la vârsta înaintată pe care o are, îşi aşază genunchii pe podele şi se roagă din cărţi, la lumina lumânării. „Aşa m-am născut eu cu credinţa în suflet. Credinţa e cel mai mare lucru pe care îl poate avea un om. Averea, frumuseţea, tăti trec, dar credinţa în Tătucu’ nostru rămâne, doar ea ne salvează“, spune bunica.

„Am trăit cu barbatul meu, ca doi frăţiori“

În dreptul geamului, lumina se preface în întuneric, pe măsură ce vorbele se înteţesc. „Unde am pus ţâbritul să aprind luminile în casă?“, se întreabă bătrâna de una singură. Motanul se gudură în jurul bastonului din lemn, după care zgârie la o uşă alăturată, parcă să-i aducă aminte stăpânei de lucrurile rătăcite. Lumânările şi chibritul.

„Ninuţ, bietu’, parcă îmi ceteşte din cap gândurile. Batâ-te norocu’ de mâţ!“, îl mângâie bătrâna pe cap.

„Na, de-amu noi te lăsăm Oltică, dragă. Merem şi noi la căsile noastre. Să ne videm cu bine mâine“, îşi iau rămas bun femeile venite în vizită. Bătrâna Oltea le mulţumeşte că au trecut să o vadă şi le conduce până în cerdac. La despărţire le binecuvintează şi le urează ca „Domnul să vă dea toate bunătăţile lumii!“

Se întoarce încet în şoşoni, în tăcerea cămăruţei. Ochii îi scânteiază în lumina galbenă a lumânării. Amintirile vin unele peste altele: „Aveam 14 ani când m-am măritat. Păzeam cârlanii prin iarba munţilor, când barbatul meu m-a văzut într-o zi şi i-am căzut tare dragă. Toată vara până toamna a venit la mine, iar în toamnă am făcut logodna. Tit, barbatul meu, avea 29 de ani. Un unchi de-al lui i-a zis atunci că lui nu-i trebuie o „arătare“ ca mine, care nu ştie a face nici mămăligă. Dar el nu şi nu, pe mine m-o vrut şi am trăit ca doi frăţiori 40 şi ceva de ani. Dumnezeu să-l ierte că tare om bun o mai fost“, povesteşte mămuca.

Îşi aduce aminte de pământuri şi livezi, de casa bogată în care a intrat odată ce s-a măritat. Bătrâna îşi aduce aminte şi de socrii ei cu care a trăit în bună înţelegere şi pe care i-a simţit alături ca pe proprii părinţi. După care adaugă: „Dumnezeu dă omului după inimă.“

„Tătucu’ nostru dă soarta, El face partea“

Îmi arată câteva poze scoase dintr-un sertar plin cu cupoane de pensii. Bărbatul ei, câţiva nepoţi, cei doi băieţi, şi fotografii de la înmormântarea singurei fete pe care o jeleşte şi acum, cu durere. Se încăpăţânează să îmi scrie numele cu plumb pe o bucată de hârtie, ca să mă pomenească în rugăciunile ei. Caută plumb într-o cameră alăturată, la fel de neobişnuită ca şi cea în care îşi ţine icoanele şi caierul de lână, proptit de pat. Pe pervazul ferestrei de la drum ţine minte că l-a pus ultima dată. Răsfoieşte printre ziarele decolorate de soare, alte fotografii şi o carte mică de rugăciuni, însă fără succes. Ca să nu uite, îmi tot repetă numele: „Nu se poate, trebuie să ţin minte, ca să-l spun la sfinţi“

„Minte şi noroc trebuie omului în viaţa asta. Dar ele trebuie să se întâlnească, că de altfel treaba nu-i bună. Degeaba ai minte dacă nu ai noroc şi invers. Până la urmă, tot ce vrea Tătucu’. El dă soarta, El face partea“, gesticulează cu înţeles mămuca Oltea.

Prosoapele de înmormântare, pomană pentru necăjiţi

Bătrâna a avut parte de o soartă bună, după cum ea însăşi spune. Cu toate acestea, nu şi-ar mai dori tinereţe. Mulţumeşte pentru tot ce are acum Celui de Sus: „Pentru urechile astea cu care aud, pentru ochii cu care văd să cetesc, pentru picioare care mă ascultă şi mă duc unde le poruncesc. Bătrâneţea e bună când nu te doare nimic.“

Pentru unii vecini, gestul bunicii Oltea, de a înstrăina tot ce are ea mai bun, pare un gest inconştient, de o naivitate copilărească. Ei nu înţeleg cum poate să fie cineva aşa o „mână largă“, mai ales în ziua de astăzi, când viaţa este scumpă. Să dai o dată, de două ori de sufletul morţilor, sau să ajuţi pe cineva sărac, ar mai merge, dar să nu treacă zi în care să nu oferi ceva, cât de puţin aproapelui, şi să ajungi să-ţi dai şi prosoapele de înmormântare de pomană, asta pare, pentru mulţi dintre megieşii ei, nebunie curată. Pentru toţi, baba Oltea are un singur răspuns: „Nu mă tem că nu o să mai am pentru mine ce mânca sau ce îmbrăca. Dacă dau, Dumnezeu îmi dă de două, de trei ori mai mult. Nimic din ce avem nu ducem cu noi pe lumea cealaltă. După noi rămân doar faptele. Dacă eu am, şi un necăjit nu are, cum să nu-i dau. Nu mă lasă inima să ştiu că se culcă noaptea flămând“, spune cu tot sufletul bătrâna, de parcă ea s-ar afla în „Top 100 cei mai bogaţi români“.

Se roagă pentru binele altora

Pentru spiritul ei deschis, pentru bunătatea şi seninătatea cu care primeşte pe oricine în casa ei modestă, bătrâna Oltea nu rămâne niciodată singură. Pe portiţa din lemn de la intrare, care de-abia se mai ţine într-o jumătate de balama, şi care nu stă niciodată încuiată, trec zilnic oameni, fel de fel. Bunica îi primeşte pe toţi ca pe proprii copii şi îi pomeneşte în rugăciunile ei. Cei mai mulţi o roagă să ceară de Sus sănătate pentru ei şi familiile lor, belşug în case şi fericire. Mai sunt însă şi o categorie de femei care îi cer bătrânei să se roage pentru fetele lor să se mărite, să-şi găsească soţ bun. Nu mai departe, exemplul Aristiţei de la poştă, care „are o fată frumoasă, cu servici bun, dar care nu-şi mai găsea om. Atunci m-am rugat la Maica Domnului cu tot sufletul meu şi, slava Domnului!, o vinit mă-sa la mine să-mi spună că fata ei se mărită“, spune amuzată mătuşa Oltea.

Şi continuă: „Mă bucur să fac bine pe lumea asta, cum pot şi mă pricep şi eu, ca să am de ce mă bucura pe lumea ailaltă“. Până atunci, citeşte zi de zi din cartea cu rugăciuni şi face fapte bune, cum noi, cei de astăzi, nu prea mai ştim să facem.