Interviu
„Fără credință este foarte greu să supraviețuiești”

„Fără credință este foarte greu să supraviețuiești”

Pr. Eugeniu Rogoti, 30 August 2018

Micaela Ghiţescu face parte din pleiada oamenilor de cultură închişi în timpul regimului comunist din România. Această experiență dramatică i-a schimbat radical viaţa. Am vizitat-o pe doamna Ghiţescu pentru a vorbi despre viaţa ei zbuciumată, despre împlinirile de traducător şi publicist din ultima perioadă, cu care se mângâie la o vârstă venerabilă, dar mai ales despre apropierea de Dumnezeu. Simplitatea şi naturaleţea ei te cuceresc imediat şi nu te mai saturi s-o asculţi povestind.

Aţi menţionat în mai multe rânduri faptul că nu aţi fost departe de religie în tinereţe. Cum v-au ajutat orele de religie din școală în apropierea de Dumnezeu, mai ales atunci când aveați necazuri?

M-au ajutat foarte mult. Bineînţeles că şi acasă era o atmosferă de credinţă. Mergeam regulat la biserică, ne spovedeam şi ne împărtăşeam. Făceam aceasta mai ales la şcoală. Profesorul nostru de religie era atunci un preot. Clasele primare şi primii ani de liceu i-am făcut la Şcoala Evanghelică germană, dar noi ortodocşii aveam ore de religie ortodoxă, iar profesor era un preot. Era foarte apropiat de copii. Ne învăţa să ne spovedim, să ne împărtăşim, făceam ore de morală. Pe urmă am trecut la un liceu românesc, deoarece şcoala germană s-a desfiinţat după 1944. La liceu am avut o profesoară de religie, și ea foarte iubită de elevi. Religia era o materie iubită de copii pe atunci.

Cum descrieți legătura dumneavoastră cu Dumnezeu după suferințele îndurate în timpul regimului comunist? V-a ajutat mediul familial în care ați crescut?

Nu doar orele de religie m-au influenţat, ci şi atmosfera de acasă, care era una de credinţă. Tatăl meu era foarte credincios. Era chirurg de meserie şi se număra printre persoanele care îşi exercitau misiunea la spital cu credinţă în suflet. După ce am suferit trauma închisorii, am tras concluzia că fără credinţă este foarte greu să supravieţuieşti, mai ales în momente dificile. În închisoare erau persoane de diferite confesiuni, inclusiv evrei. Nu era acolo nici un fel de ostilitate între noi, pentru că toţi aveam aceleaşi posibilităţi de a depăşi trauma prin care treceam. Religia a fost importantă pentru mine pe tot parcursul vieţii. Mergeam la biserică şi în timpul regimului comunist. Nu am fost împiedicaţi să mergem la biserică la slujba de Înviere nici după reforma învăţământului din 1947. Sigur că ulterior, la facultate, nu se mai punea problema religiei la nivel oficial, dar noi eram deja formaţi în acest sens. Mama, aromâncă de origine, era foarte credincioasă. În familia tatălui meu au fost preoţi, iar în cea a mamei, învăţători care predau limba română copiilor care vorbeau dialectul macedonean.

Cum și-au pus amprenta anii de închisoare? Condamnarea dumneavoastră v-a afectat familia?

Trăiam în această casă, aproape de Cişmigiu, unde m-am și născut. Mergeam la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la intersecţia cu Calea Plevnei. Acolo am fost botezată. Ulterior am mers la „Cuibul cu barză”. Am avut un frate, Andrei, cu un an mai mare decât mine, care a murit în timp ce eu eram în închisoare. Tot atunci a murit şi tata, fără ca eu să fiu anunţată. Fratele meu nu a fost lăsat să facă facultatea şi de aceea s-a apucat să repare radiouri, magnetofoane. Avea talent în acest sens şi ar fi vrut să dea la Politehnică. În timpul liber făcea alpinism. Odată, în timpul unei escaladări, a avut un accident. A părut destul de dubios, nu ştiam clar ce s-a întâmplat. Când străbătea munţii, fratele meu avea ocazia să-i întâlnească pe partizanii din rezistenţă. Prietenii din grupul lui ne-au spus că fratele meu s-a întâlnit la un moment dat şi cu un securist care prinsese un partizan. Am în casă o fotografie făcută în ziua morţii lui. În dreapta este o prietenă, care a murit de curând şi care împreună cu alţi prieteni au ridicat o cruce în locul în care a căzut. Acea cruce a dăinuit până acum câţiva ani, când a fost strivită de o avalanşă de pietre. Locul este în Bucegi, pe Valea Gălbenele. Crucea a fost făcută cu mari sacrificii. Au transportat-o pe ascuns cu trenul. Adrian Stegaci, de origine germană, este cel care s-a ocupat atunci de acea cruce.

Fratele meu crescuse în aceeaşi atmosferă. Îmi amintesc acum că, după 23 august, s-a făcut o slujbă specială la biserici cu ocazia armistiţiului. Fratele meu şi cu mine am mers la biserică în acea zi, împreună cu o soră a mamei. Sora mamei a spus că nu va putea îngenunchea pentru că o dor picioarele. Dar atunci când la Te Deum preotul a rostit rugăciunea pentru sfârşitul războiului, ea a îngenuncheat, cu toate că era un efort mare pentru ea. Ţin minte şi acum această credinţă deosebită a ei.

Ce s-a întâmplat după 1948, ați continuat studiile? Eraţi pe atunci la facultate.

Facultatea am început-o îna­inte de 1948 şi am finalizat-o mai târziu. În timpul liceului însă am făcut nişte cursuri speciale la Liceul francez în 1945-1946. Ne-am apropiat atunci de profesorul clasei noastre, Marcel Fontaine, care era francez. El ne-a fost foarte apropiat şi făceam împreună diferite activităţi: audiţii muzicale, serbări, o excursie în Bucegi. După 1948 toţi profesorii francezi au fost expulzaţi şi liceul desfiinţat. Profesorul a înfiinţat apoi la Paris o secţie românească, unde vorbea împotriva comunismului. Venise în România, în timpul Primului Război Mondial. A luptat şi la Mărăşeşti chiar. Era căsătorit cu o româncă. De curând am tradus jurnalul lui de război pe care mi l-a pus la dispoziţie executorul său testamentar din Franţa. În jurnal, el scrie cu drag despre bieţii soldaţi români, săraci şi nevoiaşi. Profesorul spunea că soldaţii români cereau bocanci şi pâine, pentru că probabil erau în opinci. Jurnalul este foarte frumos. Aşa s-a îndrăgostit Fontaine de români și s-a căsătorit cu o româncă. După ce comuniștii l-au alungat din ţară, a înfiinţat secţia românească la radioul francez, pe care şi noi o ascultam. Acesta a fost și motivul pentru care am fost arestată şi închisă, iar mai apoi nevoită să-mi câştig existența din diferite servicii ce nu ţineau de specialitatea mea. M-am mângâiat cu traducerile din limba portugheză, care au culminat relativ recent cu un premiu din partea preşedintelui Portugaliei, Aníbal Cavaco Silva.

Scurtă biografie

Micaela-Alexandra Ghițescu s-a născut la 18 iulie 1931 în București. Este fiica chirurgului Constantin Ghițescu și a Mariei-Eliza (născută Papacostea). A studiat la liceele „Carmen Sylva” și „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1937-1949) și la Facultatea de Filologie, secția limba și literatura franceză (1949-1952, 1955-1957). În perioada 1952-1955 a fost arestată şi închisă pentru presupuse relații cu Franța. A urmat cariera de traducător. A tradus în special în și din limba portugheză. Este și autoarea unor dicționare spaniole și portugheze. Din 2003 este redactor-șef al publicaţiei „Memoria - revista gândirii arestate”.

Pentru activitatea de promovare a culturii portugheze, în 2015, președintele Portugaliei, Aníbal Cavaco Silva, i-a conferit Ordinul Infantelui Dom Enrique (Ordem do Infante D. Henrique) cu gradul de Mare Ofițer. În anul 2017 a primit cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Patriarhală pentru mireni”, din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!