Fascinaţia japonezilor faţă de templul şintoist

Prof. Univ. Nicolae Achimescu, 02 Septembrie 2007

Cu peste o sută de milioane de locuitori, Japonia reprezintă astăzi una dintre cele mai dezvoltate ţări ale planetei din punct de vedere economic. Ţinând seama de acest aspect foarte important, cei mai mulţi sociologi ar fi tentaţi să creadă că Japonia este o ţară secularizată, având prea puţine în comun cu valorile religioase şi tradiţiile ancestrale. Şi totuşi, lucrurile nu stau astfel. Aceiaşi sociologi au ajuns la concluzia că, anual, mai ales cu prilejul sărbătorilor de Anul Nou, dar şi cu prilejul altor sărbători, japonezii se dovedesc a fi profund religioşi, mai ales atunci când este vorba de cultul strămoşilor lor. În proporţie de cca. 80 de milioane se regăsesc în temple, în sanctuare, unde îşi redescoperă propria identitate. Cei mai mulţi dintre ei, de pildă, pun un semn de egalitate între a fi şintoist şi a fi japonez.

Numele religiei şintoiste este de origine chineză, de la termenul shinto, care în mod obişnuit înseamnă „calea zeilor“. Prima componentă a cuvântului, shin, este pronunţia sino-japoneză a unui semn chinezesc, care altfel în japoneză este exprimat prin kami. De aceea, traducerea lui shinto prin „învăţătura despre kami“ este mai corectă.

Kami este tradus deseori prin „Dumnezeu“, însă mai exact înseamnă „ceea ce este sus, supranatural, puternic“. Întrucât şintoismul, ca religie, nu are un fondator, nu are un sistem doctrinar propriu-zis, nici sfinţi, martiri sau scrieri canonice, noţiunea kami este noţiunea fundamentală a acestei religii. Kami nu are atribute personale, chiar dacă anumite persoane pot deveni kami. El nu poate fi localizat într-un anume loc, în cer sau pe pământ, ci este mai degrabă un fel de forţă interioară, asemenea mana de la unele populaţii tribale contemporane, care poate fi regăsită într-o stâncă, într-un arbore, într-un munte, în orice obiect sau ţinut.

Amaterasu, prima între kami

În societatea veche japoneză se credea cu tărie că fiecare sat îşi avea propriul kami protector, fără a fi personificat, numit ujigami, care se constituia în obiectul cultului public. Sanctuarul său intra necondiţionat în responsabilitatea conducătorilor comunităţii. Ulterior, însă, dezvoltându-se cultul strămoşilor, kami avea să se regăsească în spiritele protectoare ale aristocraţiei locale. Până astăzi, multe locuri de cult şintoiste sunt percepute ca locuri în care sălăşluiesc spiritele conducătorilor neamurilor. De pildă, Amaterasu, socotită mamă a clanului Yamoto, avea să devină cea mai de seamă dintre toţi kami, o-kami, având consacrat un templu pe măsură. În orice caz, aşa se explică faptul că, aproximativ între sec. III-V d.Hr., comunitatea Yamoto a reuşit să preia controlul asupra tuturor celorlalte comunităţi şi să o desemneze pe zeiţa Amaterasu, cea primă între kami, drept simbol al suveranităţii religioase şi politice. Practic, acesta este temeiul instituţiei imperiale japoneze, păstrat până în zilele noastre. Abia în anul 1946, cu prilejul Anului Nou, împăratul japonez se dezice de această tradiţie milenară, negând oficial statutul divin care i-a fost atribuit lui şi predecesorilor săi.

Legătura cu templul natal

Un templu şintoist poartă numele de „casă sfântă“ (miya) sau „locuinţa-kami“ (jinja). Există o mare diferenţă între templele rurale şi somptuoasele temple ale marilor kami, frumos ornamentate şi deosebit de atrăgătoare prin exoticul şi misterul pe care îl induc celui care le vizitează. Între altele, ar fi de amintit templele Meiji şi Yasukuni din Tokyo, Heian din Kyoto şi, în special, templul Ise, consacrat zeiţei Amaterasu în Kii, socotite „temple naţionale“, spre care se îndreaptă anual nenumăraţi credincioşi şi turişti japonezi sau străini. La marele temple slujesc mai mulţi preoţi, în schimb la ţară slujeşte un singur preot la mai multe temple, ajutat eventual de diferiţi mireni care se simt onoraţi de această misiune, constând în colectarea unor bani pentru templu, ajutor în cadrul marilor sărbători etc.

De regulă, locuitorii satelor se simt profund ataşaţi de templele lor; e un aspect care ţine mai mult de psihologia unui japonez, prin aceasta el socotind că se manifestă ca un japonez. Nu arareori, oameni care şi-au părăsit satul stabilindu-se în altă parte, se reîntorc în fiecare an în localitatea natală pentru a lua parte la sărbătorile religioase de aici. În acest fel, de-a lungul generaţiilor, o familie păstrează legătura cu templul natal, care devine astfel punctul de legătură între strămoşi şi urmaşi. Spiritul protector al templului natal, kami, devine el însuşi o punte de legătură între generaţiile care se succed.

Sărbătoarea japoneză

Ceremoniile cultuale sunt foarte diferite; ele pot fi strict private, cum ar fi în cazul în care cineva ajunge când doreşte el la templu. Aici se supune unor spălări simbolice, se apropie de locul sfânt, este anunţat kami, spiritul protector, prin sunetul clopotului de bronz, bate de trei ori din palme, se prosternează în rugăciune şi lasă, la intrare, într-o casetă de lemn, ca jertfă, o sumă de bani. De altfel, jertfa poate consta şi din orez, peşte, fructe, prăjituri, mătase sau pânză de bumbac, ba chiar din bijuterii sau săbii. Cu prilejul unor evenimente speciale, cum ar fi nunţi, sfinţirea unei noi firme, când un copil începe şcoala sau cu prilejul altor evenimente din familie, preotul va conduce purificările speciale şi va rosti rugăciunile (norito) respective. În asemenea situaţii, se poate apela, de asemenea, la tehnici oraculare, extrăgând un loz dintr-o cutie. Apoi, sunt înfăşurate fâşii de hârtie în jurul crengii unui copac. În locurile sacre japoneze, pot fi văzute adesea mii de bucăţi de hârtie, uscate de soare şi vânt sau umezite de ploaie şi zăpadă, fluturând atârnate în copaci.

Cu prilejul marilor sărbători ale templelor, care au loc la un an sau jumătate de an, participă sute sau chiar mii de oameni. Pregătirile preliminare sunt foarte meticuloase: curăţenie impecabilă, ramuri sakaki la poarta de la intrare, grinzile acoperişului acoperite cu paie şi fâşii de hârtie, steguleţe în cele cinci culori aducătoare de noroc. Cel ce conduce ceremoniile se va supune, în prealabil, la unele restricţii, va avea parte de băi purificatoare şi va evita contactul cu tot ceea ce este impur. La începutul ceremonialului, preoţii săvârşesc ritualul de purificare, în timpul căruia toată lumea îngenunchează, sunt deschise uşile sanctuarului şi se aude muzica templului, care deschide drumul spre kami. Apoi sunt aduse ofrandele pe tăvi de lemn, transmise de la un preot la altul până la Marele preot, care le înmânează Spiritului protector-kami. La sfârşit, cei mai în vârstă, şi anumiţi invitaţi se retrag pentru a lua parte la o agapă simbolică (naorai). Dincolo de aspectul pur religios al marilor sărbători, participanţii se bucură şi de latura profană a evenimentului: tinere care mimează un dans (kagura), pe fondul muzicii tradiţionale; o lume entuziasmată plimbându-se încoace şi încolo sau asistând la tot felul de competiţii, cum ar fi tragerea cu arcul, lupte în ring (sumo) etc.

Nici un japonez nu e indiferent faţă de religia sa

În cele mai multe locuinţe japoneze, există o mică etajeră (kamidana), împodobită cu hârtie, bucăţi de sfoară şi câteva ramuri-sakaki. În mijloc, se află un templu miniatural, având un talisman similar celui din templul Ise, ca şi alte lucruri foarte iubite de familie, consacrate spiritului protector, kami. Sunt oferite sucuri, peşte, legume etc., orice zi debutând în mod obişnuit cu o ceremonie simplă. Stând pe o rogojină, cu faţa îndreptată spre etajeră, credinciosul plin de evlavie ridică mâinile şi le pune pe piept; se apleacă de mai multe ori, bate din palme şi rosteşte o rugăciune în taină. În zilele speciale în care sunt veneraţi strămoşii familiei, în faţa etajerei (kamidana) este aşezat un obiect dintre cele mai dragi celui decedat. Familiile prospere au în grădină un mic templu cu oglinzi, lampadare şi copaci de jur împrejur.

Şintoismul este religia care răspunde sensibilităţii religioase şi spirituale a fiecărui japonez. Nici un adevărat japonez nu poate rămâne indiferent în sufletul său faţă de marile sărbători care marchează până astăzi istoria sa; omul de afaceri din Tokyo, inginerul sceptic şi rece de la Kawasaki, intelectualul blazat de la Kyoto, cu toţii se îndreaptă liniştiţi şi plini de speranţă spre templele şintoiste, unde cu smerenie se descalţă şi murmură rugăciuni către kami acestora, indiferent dacă e pace sau război. Se roagă pentru copii şi soţi, muncă şi trai, statut social şi comunitate, mulţumind şi cerând binecuvântare pentru toate acestea acelor kami, spiritelor lor protectoare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!