Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Fecioria, floare albă a purităţii

Fecioria, floare albă a purităţii

Un articol de: Isabela Stoian - 05 Septembrie 2011

Căutând printre părerile oamenilor din vechime şi de astăzi, vedem că în orice perioadă şi cam în orice cultură curăţenia trupească este un lucru de admirat, deşi puţini o păstrează. Astfel, fecioria capătă mare preţ, fiind recunoscută însă pe deplin după ce Hristos S-a născut din Fecioară. Multe suflete curate mai veghează încă să-şi păstreze şi trupul asemenea.

De veacuri lăudată cu glas de cântec sau admirată în tainiţa inimii, ridicată la mare preţ în creştinism şi având drept model pe Maica Domnului, fecioria aprinde făclia purităţii în fiecare trup dornic să o păstreze. Dispreţuită adesea de mondenitate, răspândeşte încă mireasmă de mare preţ, de care şi neinteresaţii se simt atraşi şi învăluiţi. Deşi cel mai adesea fecioria este asociată cu imaginea unor tinere neprihănite, nu trebuie uitat că la fel de frumos îi este chipul şi când este atribuită unor tineri curaţi. De aceea, poporul român a numit atât de frumos "feciori" flăcăii de însurat şi "fecioare" gingaşele domnişoare.

Feciori şi fecioare - ieri şi astăzi

Desigur, între timp, s-a mai alterat realitatea, s-au mai alterat şi denumirile, cele neaoşe fiind înlocuite cu altele, a căror expresivitate este vizibil ştirbită. Însă dacă este să privim la ciclicitatea imanentă a istoriei, vedem că au mai existat vremuri când patima trupească avea mult mai multă sămânţă decât fecioria floare. Astfel se întâmpla şi prin Roma şi Grecia Antichităţii, unde destrăbălarea putea să capete rang filosofic ori statut de muză. Însă, chiar şi aşa, lucrurile se întâmplau după o oarecare orânduială: în Roma, "mos maiorum" (obiceiul strămoşilor), auster şi cuminte, îşi cerea adesea recunoaşterea superiorităţii, printr-un Cato ori Augustus, iar în Grecia existau destui iubitori de înţelepciune care să facă elogii castităţii. Şi mondenitatea acelor vremuri, uneori cufundată până la poezie în trivialităţi, primea lecţii de la popoare mai puţin dezvoltate, dar cu moravuri mai de admirat. Scrie Caesar în "De bello Gallico" despre unele obiceiuri ale germanilor, neam de temut: "Acei care şi-au păstrat cât mai târziu fecioria se bucură de foarte mare laudă printre ai lor: ei cred că astfel ajung să-şi mărească statura trupului, să-şi sporească puterile şi mlădierea. Să fi cunoscut femeie înainte de douăzeci de ani trece la dânşii drept unul din lucrurile de mare ruşine". Până nu demult, era şi la noi o mare ruşine (mai mult în cazul fetelor, ce-i drept), numai că ne-am "modernizat" prematur. Nu se mai vorbeşte despre jupâniţe sfioase şi despre flăcăi vrednici aşa cum se vorbea pe vremea când haina românului avea cusute flori pe ea. Totuşi, mulţi tineri mai păstrează astăzi floarea albă a purităţii, cusută în fiinţa lor, iar alţii, care nu se mai bucură de ea, tânjesc vădit sau în ascuns şi o admiră atunci când le este conştiinţa limpede şi nu îi "îndreptăţeşte" păcatul.

"În paradis domnea fecioria"

Cu ajutorul lui Iisus Hristos, "mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria", mulţi pui de creştini au curată haina nunţii, spre slava lui Dumnezeu şi spre fericirea lor. În Biserică, fecioriei i se cunoaşte adevărata frumuseţe şi i se recunoaşte adevărata valoare; înfrumuseţează tinereţea, încununează bătrâneţea şi sfinţeşte temelia căsătoriei. Ce dar mai frumos pot să îşi facă soţii unul altuia, decât fecioria, curăţenia cu care au gătit templul Duhului Sfânt, întru întâmpinarea Sfintei Taine a Cununiei? Sau ce podoabă mai de preţ decât castitatea poate să anine pe aripile sale de "înger în trup" călugărul? Dar fecioria trupească devine deplină prin cea sufletească (împletită în cununa virtuţilor) - şi aici stă desăvârşirea întru creştinism.

Încă din cele mai vechi timpuri şi la multe popoare era fecioria cântată, dorită, dar nu se bucura de adevărata preţuire, uneori ajungând să fie cumpărată. "Iudeii privesc cu dezgust frumuseţea fecioriei şi nu e de mirare, odată ce n-au cinstit nici pe Hristos, născut din Fecioară. Păgânii o admiră şi se minunează de ea. Dar numai Biserica lui Dumnezeu, numai creştinii o pun în practică şi o râvnesc", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Hristos îi redă fecioriei însemnătatea iniţială. Sfântul Ioan Damaschin ne arată că "având încredere în Dumnezeu-Cuvântul, care S-a întrupat din Fecioară, spunem că fecioria este de la început şi că dintru început a fost sădită în firea oamenilor. Omul a fost plăsmuit din pământ virgin. Numai din Adam a fost făcută Eva. În paradis domnea fecioria". Deşi Dumnezeu vrea ca oamenii să trăiască în curăţie, ne cunoaşte firea şi neputinţele cauzate de cădere. Pentru aceasta a lăsat căsătoria, pentru ca moartea să nu desfiinţeze neamul omenesc. Iar nunta este cinstită când patul este neîntinat.

Mai mult, în creştinism, fecioria a răsădit multe flori în grădina Maicii Domnului, aducând la desăvârşire atâtea sfinte fecioare muceniţe şi atâţia sfinţi care, din dragoste pentru Hristos şi din râvna lor pentru credinţă şi neprihănire, au încuiat patima şi au părăsit cămara vieţii vremelnice, întru dobândirea fericirii veşnice. Numai aşa aduce înfrânarea trupească rod ales, prin slujirea Adevărului.

Lauda şi stâlpul fecioriei

Ce laudă mai mare poate fi adusă fecioriei decât că Dumnezeu a primit a se întrupa din Fecioară? Dacă este să pricepem cât de puţin această minune, să înţelegem smerenia Domnului şi dragostea Lui desăvârşită pentru noi, suntem capabili să aducem şi lauda cuvenită Maicii Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fecioria este superioară până şi stării îngereşti, deoarece, deşi îngerii nu se însoară, nici nu se mărită, ei nu sunt alcătuiţi din trup şi sânge, nu locuiesc pe pământ şi nici nu ţin piept unei mulţimi de patimi. Aşadar, fecioria omului este mai de preţ, pentru că este păstrată cu jertfă şi cu dragoste de Dumnezeu. Cu atât mai mult este de preamărit Pururea Fecioara Maria, "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii"! Atâta dragoste purta Fecioara pentru Dumnezeu şi cu atâta smerenie şi curăţie Îi slujea, încât neîncrederea ei iniţială la vestea adusă de Sfântul Arhanghel Gavriil se datorează, spunea un părinte, fricii de a cunoaşte bărbat. Cum se putea ca ea, care nu aflase nuntă, să poarte fiu în pântece? Oare trebuia să primească aşa ceva, când îşi închinase toată fiinţa numai lui Dumnezeu? Aceasta era măsura la care Pururea Fecioara Maria gândea în nevinovăţia ei şi aceasta este adevărata feciorie, care a fost aleasă să aducă în lume, fără de stricăciune, pe Dumnezeu-Omul. Maica Domnului este, într-adevăr, lauda şi stâlpul fecioriei, vas ales al curăţiei. Melozii o cântă în versuri cu dulce glas, creştinii o preamăresc cu cinstea care i se cuvine Maicii Împăratului tuturor, mamele o iau drept exemplu şi se închină minunii ce s-a săvârşit în ea, fecioarele îşi găsesc zid de nebiruit şi povăţuitoare fără greş. Pentru că, într-adevăr, la icoana Maicii, Pururea Fecioarei, ar trebui să stea inima fiecărui creştin care doreşte să îi slujească lui Dumnezeu.

Dacă am şti să urmăm pildele cele bune, căutând mereu Calea, Adevărul şi Viaţa, am reuşi să ajungem la trandafirul cel frumos mirositor al sfinţeniei, trecând cu grijă şi fără de vătămare printre spinii atât de răspândiţi pe lujerul acestei vieţi. Şi dacă presărăm pe cale şi flori precum cea a fecioriei, vom lăsa în urmă nu spini în care se rănesc cei de lângă noi, ci grădini de odihnă şi bucurie.