Patristica
Feciorie şi sfinţenie la „Înţeleptul persan“

Feciorie şi sfinţenie la „Înţeleptul persan“

Adrian Agachi, 14 Martie 2010

„Înţeleptul persan.“ Acesta este apelativul cel mai întâlnit atunci când găsim o menţionare istorică a Sfântului Afraat Persanul. Datorită părintelui Mihai Gh. Milea beneficiem de o minunată traducere a opt dintre cele 23 de omilii păstrate ale Sfântului Afraat. Partea cea mai dificilă atunci când vorbim despre traducerea acestor scrieri este învăţarea limbii în care au fost scrise. Un efort pe care părintele Milea l-a făcut, dăruindu-ne astfel cuvintele duhovniceşti ale „primului scriitor sirian ortodox“ (Stylianos Papadopoulos, Patrologia, vol.II/1, Editura Bizantină, 2009, p.157).

Câteva cuvinte despre „înţeleptul persan“

Născut la graniţa Siriei cu Irakul de astăzi între 260 şi 275, Sfântul Afraat a fost nu doar primul scriitor ortodox sirian, ci şi primul creştin care a scris o operă duhovnicească sub stăpânirea perşilor sassanizi. A realizat o reală misiune creştină fără a fi episcop sau egumen al vreunei mănăstiri. „Educaţia sa se încadra catehezei creştine din secolul al III-lea. Aceasta, în general pentru spaţiul persano-sirian şi în special pentru Sfântul Afraat însemna necunoaşterea culturii greceşti şi a prelucrării teologice, realizate în afara spaţiului elino-sirian, o cunoaştere amplă a spiritului semitic şi a literaturii rabinice şi familiaritatea cu duhul iudeo-creştin. Această realitate este reflectată de lucrările Sfântului Afraat, care a început să scrie în 337“ (Stylianos Papadopoulos, op.cit., p.157). Unica influenţă asupra operei Sfântului Afraat a rămas reprezentată de Sfânta Scriptură şi literatura de sorginte iudaică. În această privinţă el se aseamănă oarecum cu Teofil al Antiohiei, fără a avea, însă, cunoaşterea filosofiei greceşti, aşa cum o poseda acesta din urmă. William Wright ne oferă un alt detaliu important, stabilind cronologia scrierilor sale: „Se crede că el a fost episcop al Mănăstirii Mar Matei de lângă Mosul, scriindu-şi opera, după cum mărturiseşte el însuşi, între anii 337 şi 345, în timpul marii persecuţii a lui Sapor al II-lea“ (Istoria literaturii creştine siriace, trad. Remus Rus, Editura Diogene, Bucureşti, 1996, p. 31). Nu suntem de acord cu afirmaţia profesorului Wright privind eventuala integrare în treapta episcopiei sau chiar în funcţia de egumen a Sfântului Afraat. Din contră, Omiliile sale nu par a fi fost rostite unui auditor format din fii duhovniceşti şi nu lasă impresia că ar vorbi un episcop credincioşilor săi. Însă cronologia stabilită de profesorul Wright este corectă, deoarece în jurul anului 345, Sfântul Afraat trece la cele veşnice. În legătură cu structura Omiliilor sale, părintele Milea precizează: „Principiul general folosit de Afraat în Omilii este ca fiecare idee, fiecare învăţătură să fie bazate numai pe citate din Sfânta Scriptură. În Omiliile lui nu întâlnim citate din Sfinţii Părinţi. Adevărurile de credinţă Afraat le explica într-un mod accesibil, şi foarte detaliat, cu cele mai mici amănunte scripturistice“ (Sfântul Afraat, Îndrumări duhovniceşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p.25). Această dorinţă a Sfântului Afraat poate fi explicată, însă, şi prin faptul că nu prea avea pe cine să folosească. Reamintim că el este considerat primul scriitor sirian ortodox. De vreme ce este primul, în mod clar nu avea un predecesor faimos pe care să îl uziteze în scrierile sale. De asemenea, citarea altor Sfinţi Părinţi de Părinţii ulteriori nu a apărut prea repede nici în spaţiul european. În secolul al IV-lea, chiar dacă existau suficiente exemple la dispoziţie, baza primordială şi aproape singulară rămânea Sfânta Scriptură. Părintele Milea exprimă, însă, foarte frumos motivele considerării scrierilor Sfântului Afraat drept comori duhovniceşti: „Cuprinsul acestor omilii te învaţă, te iniţiază în adevărurile creştineşti, mântuitoare, te însufleţesc şi îţi insuflă dorinţa pentru o vieţuire pe măsura acelor învăţături cuprinse în ele. Multe dintre interpretările lui Afraat din explicările evanghelice trebuie cercetate şi examinate cu atenţie. Citirea lor nu poate fi nicidecum considerată timp pierdut.“ (p.25)

Polemica anti-iudaică

Omilia despre feciorie şi sfinţenie debutează astfel: „Doresc, iubiţii mei, să vă mai învăţ despre un lucru drag inimii mele, şi anume despre sfânta stare şi feciorească sfinţenie în care trăim. Căci de acestea se scandalizează iudeii în necurăţia lor şi în pofticioasa lor lăcomie, ba şi smintesc oameni neînţelegători şi neştiutori şi le sucesc mintea acelora care se lasă ademeniţi şi prinşi de puterea de înduplecare a răstălmăcirii lor“ (Sfântul Afraat, Îndrumări duhovniceşti, p.156). Încă din debut remarcăm că ne aflăm în faţa unei Omilii cu caracter polemic, îndreptate clar asupra unei învăţături greşite propagate de iudei. Aceştia îi criticau pe creştinii care alegeau să trăiască în feciorie şi se retrăgeau în zonele pustii pentru a practica o asceză mai aspră. Iudeii pretindeau că, făcând astfel, creştinii încalcă porunca Domnului exprimată încă din cartea Facerii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul“. Ofereau drept exemple suplimentare pe drepţii Avraam, Iacov, Isaac. Afraat rezumă astfel discursul lor: „Voi însă, ne azvârle ei nouă, faceţi ceva ce Dumnezeu nu a poruncit: luaţi blestemul asupra voastră prin aceea că daţi întâietate nerodniciei; renunţaţi la urmaşii care sunt, de bună seamă, binecuvântarea drepţilor; nu vă luaţi femei, nu le îngăduiţi nici bărbaţilor să o facă şi urâţi binecuvântarea copiilor lăsată de Dumnezeu. Aceste imputări, iubiţii mei, vreau să le combat (p.157). Fără îndoială, iudeii nu puteau înţelege aceste manifestări timpurii ale monahismului. Să ne amintim că, exceptând unele prevederi ale comunităţii de la Qumran, unde era o importantă adunare a aşa-numiţilor esenieni, nu avem alte exemple de încercări monastice la evrei. Totuşi, Sfântul Afraat spulberă argumentaţia iudeilor oferindu-le drept contraexemple pe Sfinţii Prooroci Ilie, Elisei şi Moise. Sfântul Prooroc Moise ştim că a fost căsătorit, dar Afraat pretinde că după ce a fost chemat de Dumnezeu a încetat să mai aibă legături conjugale cu soţia sa, alegând să trăiască în castitate. „Dacă Israel, căruia Dumnezeu i-a vorbit vreme de numai un ceas, n-a putut auzi glasul dumnezeiesc mai înainte de a se fi sfinţit de-a lungul a trei zile, cu toate că n-a urcat pe munte, şi nici nu a putut intra în nor, cu atât mai vârtos n-a putut Moise, acest ochi luminos al întregului său popor, care mereu a stat dinaintea lui Dumnezeu şi a vorbit faţă către faţă cu El, să stăruie în condiţie matrimonială“ (p.161) Afraat îşi continuă apoi argumentul extrapolând regula asupra întregii istorii duhovniceşti: „Şi dacă Dumnezeu a vorbit cu Israel, care se sfinţise numai vreme de trei zile, cu atât mai deosebiţi şi mai bineplăcuţi vor fi aceia care în tot cursul vieţii lor vor sta sfinţiţi, treji şi de veghe înaintea lui Dumnezeu.“ (p.161-162)

Preţuirea fecioriei nu înseamnă defăimarea căsătoriei

Sfântul Afraat nu cade în extrema osândirii căsătoriei, precum secta encratiţilor, destul de răspândită în Siria. Din contră, aduce laudă acestei stări: „Departe fie de noi gândul defăimării căsătoriei statornicite în lume de Dumnezeu, căci doar asta este scris: «Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată că erau bune toate». Dar un lucru este mai de preţ decât altul. (…) Tot astfel a stabilit căsătoria pentru înmulţirea lumii şi este foarte bună, dar fecioria este mai de preţ decât ea“ (p.165). Sfântul Afraat nu împarte lucrurile create de Dumnezeu în bune şi rele, dar afirmă că există ierarhie, iar unele sunt mai bune decât altele. La fel şi starea fecioriei este considerată superioară celei a căsătoriei. În încheiere, Sfântul Afraat încheie cu un argument zdrobitor împotriva iudeilor: „Partea aceasta pe care noi am ales-o (fecioria, n.n.) ne va aduce o răsplată cu atât mai bogată, cu cât am ales-o din libera voinţă, nu prin supunerea la constrângerea Legii şi nu pentru că suntem legaţi sub Lege. Modelul şi preînchipuirea ei le-am găsit şi le-am văzut în Sfânta Scriptură, anume că această imitare a îngerilor cereşti şi-au însuşit-o şi sfinţii şi este dăruită pământului ca o milostivire“ (p.168). Nu constrânşi de vreo lege exterioară au păzit şi au apreciat monahii trăirea în feciorie. Aceasta este o stare mai înaltă, la care nu toţi oamenii sunt chemaţi, ci doar cei care pot să o poarte. Iar cea mai frumoasă dovadă că slujeşte lui Dumnezeu este că se naşte din voia liberă. Nimeni nu te poate constrânge să o urmezi, la fel cum nimeni nu te poate obliga să te căsătoreşti.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!