Editorial
Feminitate şi Înviere

Feminitate şi Înviere

Preocupate de situaţia şi de locul femeii în societate, exponentele mişcării feministe se referă în termeni antropologici la ceea ce Triodul şi Penticostarul semnalează metaforic în expresia „plângerea strămoaşei Eva“. Bineînţeles că nu este vorba despre o raportare asumată, odată ce unul dintre obiectivele mişcării este renunţarea la orice element cultural care ar putea exercita dominaţie simbolică în raporturile sociale, religiile păcătuind în acest sens.

De cealaltă parte, poziţionările misogine, de multe ori abe­rant motivate religios, chiar teologic, în sensul unei interpretări literaliste a antropogenezei biblice, speculează aceeaşi dramă exprimată succint în termenii liturgici menţionaţi. Poziţionările autoritare masculin vs feminin pornesc de la prejudecăţile antropologice privind inferioritatea femeii şi, de pe poziţii de forţă, îşi autoproclamă şi îşi impun superioritatea.

În primul caz, Dumnezeu este asimilat autorităţii prin excelenţă, un obstacol al egalităţii sociale rezultate din uniformizarea de gen. În celălalt caz, principiul divin este doar atuul perfect în operarea unei subordonări în plan ontologic între bărbat şi femeie. Ideologii feminismului cred idolatru că umanitatea se ameliorează în virtutea amalgamărilor de gen presupuse de promovarea exclusiv a egalităţii şi libertăţii sociale. Ceilalţi cred că inferioritatea femeii este un dat al naturii umane. Altfel spus, dacă plângerea Evei este determinată de percepţia maternităţii ca pe un blestem sau osândă, şi nu ca pe o binecuvântare, feminismul încearcă să nege existenţa unei autorităţi şi, în consecinţă, a sancţiunii, mai corect a responsabilităţii (cu ultime implicaţii riscante legate de conceptul identităţii de gen), în timp ce misoginismul se consideră obligat faţă de autoritatea divină în aplicarea pedepsei.

Drama femeii condamnate la (auto)afirmare individua­listă sau la subordonare totalitaristă este tranşată soteriologic în taina Sfintelor Paşti. „Plângerea strămoaşei Eva“ a fost „potolită cu Învierea“ anunţată femeilor purtătoare de mir de către Hristos, care le întâmpină viu, zicând: „Bucuraţi-vă!“ (Matei 28, 9). Astfel că osânda Evei a fost prefăcută în bucurie. Deloc întâmplător, la acelaşi ceas din zi la care Eva a părăsit raiul are loc întâlnirea Mântuitorului cu femeia din Samaria la fântâna lui Iacov. În ambele situaţii, femeile devin vestitoare ale Vieţii şi ale biruinţei Vieţii asupra morţii. Înţelepţite prin întâlnirea cu Mesia şi trimiterea la propovăduire, surmontează limitările pe care anticii le puneau manifestării publice a acestora.

După observaţiile părintelui Doru Costache („The Paschal Revolution: Forty Days with the Risen Lord“, în The Greek Australian Vema, mai 2008, pp. 6-7), transformarea radicală a umanităţii lucrată prin Învierea Domnului Vieţii este simultan personală şi socială, conducând la depăşirea prejudecăţilor legate de diferenţele culturale, etnice şi, nu în cele din urmă, de gen. Pe acest fond, diviziunea na­turală masculin-feminin nu mai este percepută ca factor tensionant şi sursă a inegalităţii sociale, deoarece regenerarea mentală începută prin credinţă include o necesară reevaluare a relaţiilor între genuri, după maniera alterităţii trinitare care inspiră, cum subliniază Sfântul Chiril al Alexandriei, închinarea şi slujirea în Duh[ul Sfânt] şi în Adevăr [Hristos] adusă Tatălui ceresc (cf. Ioan 4, 23-24).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!