Fericirea ca analgezic

De aproximativ doi ani, la această rubrică încerc să transmit tuturor celor care au binevoit să citească diverse informaţii despre substanţele sau procedeele care pot alina durerea. Dar, ca cercetător obiectiv, nu am ascuns niciodată că există şi multe situaţii în care leacurile ajută mai puţin sau chiar deloc. Acesta se datorează faptului că există numeroase tipuri de dureri, unele dintre ele însoţite şi de suferinţă psihică.

Nu putem decât să sperăm că, pe măsură ce ştiinţa se va dezvolta, vom înţelege mai bine mecanismele diferitelor tipuri de durere şi vom descoperi medicamente şi metode noi de îndepărtare a durerii.

Sigur, cel mai bine ar fi să găsim în fiinţa noastră resursele necesare pentru a alina suferinţa. Cercetări serioase, efectuate în ultimele trei decenii au arătat că dispunem de mai multe tipuri de molecule endogene cu astfel de proprietăţi, molecule care au fost reunite în cadrul unui grup numit sistemul enkefalin-endorfinic. Astfel, în anumite situaţii de stres pozitiv sau negativ, acest sistem eliberează molecule care seamănă cu morfinele, adică determină o stare de plăcere euforică şi îndepărtează durerea. Prezint aici cu bucurie două exemple din trecutul apropiat.

Mă aflam împreună cu doi prieteni buni, veniţi de departe, la mănăstirea Suceviţa; vremea umedă şi ploioasă îmi provoca dureri la nivelul articulaţiilor.

Intrând în camera de la hanul Suceviţa şi deschizând televizorul am aflat de la ştiri (sâmbătă, n. r.), că feciorul meu, regizorul, a primit premiul criticilor de film la festivalul de la Cannes. Am constatat cu uimire în următoarele cinci minute că nu mai simţeam nici o durere, fiind inundat de un val de bucurie profundă.

În seara următoare, ajuns acasă, la Iaşi, a trebuit să administrez soacrei mele, suferindă de durere cronică din cauza diabetului, câteva medicamente uzuale.

În acest timp, pe micul ecran în transmisiune directă de la Cannes, s-a aflat ştirea că fiul meu şi nepotul ei a fost distins cu Palme dâOr, cel mai mare trofeu al festivalului, şi pentru prima dată după cinci ani în care s-a plâns zilnic de durerile ei, soacra mea nonagenară, s-a întors către mine şi mi-a spus: „Nu mai vreau nici o pastilă, mi-au trecut toate durerile!“

În aceste condiţii, ca farmacolog, nu-mi rămâne decât regretul de a nu putea realiza capsule sau comprimate de fericire pe care să le pun la dispoziţia semenilor mei. Dar, în viitor cine ştie…


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!