Theologica
Fericirile

Fericirile

După rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, credinciosul trebuia să asculte de cele 10 porunci.

Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am ve­nit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie păzite şi de creştini întocmai.
Pe lângă aceste zece porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se împlineşte Legea, în scopul desă­vârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în chip de „fericiri”, fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi să le îndeplinim. În acest înţeles Sfântul Apostol Iacov numeşte legea Nou­lui Testament „Legea cea desă­vârşită a libertăţii” (Iacov 1, 25).
Faptul ca Mântuitorul înfăţi­şează laolaltă fericirea şi desă­vârşirea arată că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desă­vârşit, iar cel ce cucereşte desăvâr­şirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea.

De aceea, în fiecare fericire trebuie să deosebim mai întâi învăţă­tura sau îndemnul şi apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii.

Pe scurt, prin „Fericiri” se în­ţeleg cele nouă căi pe care creş­tinul trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnică, sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea.

Sfinţii Părinţi socotesc cele nouă Fericiri ca pe o scară a desăvârşirii. Prima hotărâre de a intra pe drumul mântuirii o ia credinciosul numai după ce cunoaşte sărăcia duhovnicească, prin smerenie. Această cunoaş­tere produce o dispoziţie de tris­teţe, care din pricina slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului. Cel ce-şi plânge gre­şelile îşi poate păstra lesne blândeţea, pentru că supărarea vine numai de la părerea că eşti mai bun decât alţii. Mai departe, credincioşii plini de căinţă şi blânzi năzuiesc să introducă binele şi în afară, şi astfel ei devin flămânzi şi însetoşaţi de dreptate. Ei cer binele mai întâi de la ei înşişi, devenind milostivi. Cei milostivi înlătură din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (Ioan 2, 16), realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inimă. Cel cu inima curată este un purtător al păcii, pretutindeni. Împotriva unor astfel de râvnitori pentru o viaţă îmbunătăţită se ridică pizma şi răutatea multora. Când râvna pentru Dumnezeu sporeşte şi buna înrâurire se întinde, creşte împotriva lor şi ura celor răi, care îi supun pri­goanelor arătate de Mântuitorul în ultima fericire.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!