Patristica
Fericitul Augustin: „Destinaţia noastră este Hristos“

Fericitul Augustin: „Destinaţia noastră este Hristos“

Lucian Dîncă, 11 Iunie 2014

Teologia şi viaţa Bisericii apusene, dar nu numai, ar fi fost mult mai sărace şi lipsite de savoare dacă nu l-ar fi avut pe Augustin, episcopul de Hipona (354-430), care, prin convertiri repetate la filosofie, la maniheism, la neoplatonism, a îmbrăţişat credinţa creştină, primind botezul la Milano, în noaptea Paştelui, 24-25 aprilie, din anul 387. Însă până a ajunge la trăirea bucuriei acelei nopţi sfinte, viitorul episcop a avut de trăit mai multe experienţe succesive pentru a-L înţelege mai întâi cu raţiunea pe Dumnezeu, ca mai apoi să-i ofere deschiderea inimii prin credinţă.

Eforturile s-au adeverit a fi zadarni­ce până în ziua con­vertirii finale când ajunge să înţeleagă faptul că mai întâi trebuia să crea­dă cu inima şi cu sufletul în Dumnezeu, după care să de­pună efortul intelectului pen­tru a înţelege credinţa la ca­re a aderat. Tot acest demers, Augustin îl descrie cu o mă­iestrie literară de neegalat în capodopera vieţii sale, Con­fe­siuni: „Cele treisprezece cărţi ale Confesiunilor mele îl la­udă pe Dumnezeul cel drept şi bun pentru faptele mele bu­ne, ca şi pentru cele mai puţin bu­ne şi înalţă inima şi spiritul o­mului spre El. Cel puţin, în ce­ea ce mă priveşte, au avut a­cest efect asupra mea atunci când le scriam şi-l au şi acum când le citesc. Ceea ce gândesc al­ţii este treaba lor. Ştiu to­tuşi că sunt pe placul multora din­tre fraţi. De la cartea întâi pâ­nă la a zecea, este vorba despre mine; în celelalte trei cărţi, este vorba despre un co­men­­tariu al Sfintelor Scrip­turi de la cuvintele: La înce­put, Dumnezeu a creat cerul şi pă­mântul, până la odihna sa­ba­tului“ (Retractaţii, II, 6, 1). Aşa descrie însuşi autorul reflecţia proprie despre această lucrare atunci când, spre finalul vieţii, scrie lucrarea Retractaţii.

„Răul meu este greşeala mea şi judecata Ta“

Scopul Confesiunilor nu es­te curiozitatea cititorilor de a afla cât de păcătos sau cât de bun a fost autorul lor, ci toc­mai cel exprimat de Au­gus­tin: „Vreau să fac adevărul în ini­ma mea, înaintea Ta, prin măr­turisire, dar şi prin aceas­tă carte înaintea multor cititori. Ei vor acest lucru, dar ce fo­los aşteaptă? Doresc ei să-şi u­nească mulţumirile cu ale me­le, auzind cât de mult mă a­propii de Tine prin harul Tău, şi să se roage pentru mi­ne, auzind cât sunt de în­târ­zi­at în povara mea? Acestor oameni mă voi destăinui. Să res­pi­re uşuraţi văzând binele meu, să suspine văzând răul meu. Binele meu este darul Tău şi orânduirea Ta; răul meu este greşeala mea şi jude­ca­ta Ta. Unor astfel de oameni, pe care îmi porunceşti să-i slujesc, le voi destăinui a­şa­dar nu ce am fost, ci ceea ce sunt şi ceea ce rămân încă. Iar eu nu mă judec pe mine în­sumi. Astfel să mă asculte şi ei, fă­ră a mă judeca“. Dumnezeu es­te unicul Judecător, drept şi bun, care nu doreşte decât în­toar­cerea păcătosului la sine du­pă ce acesta a rătăcit în obs­curitatea greşelilor sale.

Este interesant şi profi­ta­bil, pentru oricine vrea să cu­noas­că geniul, gusturile, mo­ra­­vurile, onestitatea, sinceri­ta­­tea şi celelalte calităţi ale lui Augustin, să citească Con­fe­siunile care descriu sufletul său în căutarea lui Dumnezeu cu cea mai mare fidelitate. El po­vesteşte nu numai faptele la ca­re oamenii au putut fi martori, dar şi pe acelea pe care Dum­nezeu singur, Care ci­teş­te în adâncul inimilor, putea să le cunoască şi le expune u­na câte una, pe cele bune ca şi pe cele rele. El reaminteşte în a­ceastă capodoperă literară, şi încă în cele mai mici detalii, chiar şi greşelile cele mai u­şoa­re din viaţa sa trecută, şi bi­nefacerile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Augustin la­să astfel posterităţii un monument veşnic al penitenţei şi recunoştinţei sale şi un exemplu admirabil despre dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de om.

„De unde vin? unde merg?“

Mărturisirea lui Augustin es­te presărată de trei în­tre­bări fundamentale: de unde vin? de ce exist? unde merg? A­ceste întrebări nu găsesc de­cât un singur răspuns în existenţa marelui teolog apusean: Dum­nezeu. Eu vin de la Dum­nezeu. Exist datorită voinţei şi iu­birii lui Dumnezeu. Merg spre Dumnezeu. De aceea, Au­gus­tin propune oricărui cititor al Confesiunilor sale să reci­teas­că propria lui experienţă la lumina iubirii lui Dum­nezeu, iubire manifestată în mod desăvârşit în întruparea, moar­tea şi învierea Fiului Său. În Confesiuni se întâlnesc mai multe genuri literare: na­ra­ţiune, exclamaţii, ru­găciu­ne, dialog, speculaţii teologice şi filosofice, exegeză, exor­ta­ţie; de asemenea, autorul descrie propriul drum spiritual, uman, moral, biblic şi mistic.

Încă de la început, Augus­tin recunoaşte nimicnicia sa îna­intea Creatorului a toate. Şi totuşi, aşa neînsemnat şi păr­ticică a creaţiei, el consi­de­ră o imensă cinste să aducă la­­udă Dumnezeului bun şi în­du­rător. Din trăirile prunci­lor, autorul înţelege înclinaţia o­mului spre rău încă din faşă. Odată cu dobândirea limbajului creşte şi potenţialitatea o­mu­lui de a păcătui. Totuşi, Au­gustin nu se opreşte nici la pă­cat, nici la răutatea omului când săvârşeşte păcatul, „a fa­ce răul din plăcerea de a face răul“, ci merge mai departe pen­tru a vedea mâna Pro­vi­den­ţei divine, care nu poate lă­sa ca propria lui făptură să mear­gă spre autodistrugere. În Iisus Hristos, Dumnezeu în­tinde mâna Sa milostivă o­mu­lui pentru a-l scoate din mre­jile păcatului şi a-i reda via­ţa harului.

După ce a făcut şcoala pri­ma­­ră în satul natal, Tagaste, Au­gustin urmează cursurile şco­lii gimnaziale în orăşelul Ma­daura, unde descoperă un in­teres deosebit pentru litera­tu­ră, gramatică şi arta reto­ri­cii. Din lipsa mijloacelor fi­nan­ciare, tatăl său Patricius, mic funcţionar comunal, nu-şi per­mite să-l trimită la studii mai departe şi Augustin va pe­tre­­ce un an de lâncezeală. În cele din urmă, un binefăcător spon­sorizează cheltuielile stu­diilor şi Augustin poate ple­ca la Cartagina, marea me­tro­polă a Africii de Nord. Aici a­profundează studiul grama­ti­cii, literaturii şi retoricii. Pro­­gramul studiilor l-a condus să citească o lucrare fun­da­men­­­tală a marelui autor latin, Ci­­cero, Hortensius. Citirea a­ces­tei cărţi produce în sufletul tâ­nărului student prima sa ma­re convertire: convertirea la filosofie. Fraza care a re­ţi­nut atenţia lui Augustin este: „Dacă trebuie să filosofezi, a­tunci trebuie să filosofezi; da­că nu trebuie să filosofezi, şi a­tunci trebuie să filosofezi, fi­ind­că doar filosofând poţi a­du­ce argumente împotriva fi­lo­so­fiei“. „Citirea acestei cărţi mi-a schimbat starea de spi­rit, a întors rugă­ciu­nile mele că­tre Tine, Doamne, şi a pre­fă­cut în întregime legămin­te­le, ju­ruinţele şi dorinţele me­le“. Un singur lucru regretă el în această lucrare: lipsea cu de­săvârşire numele lui Hris­tos, nume pe care Augustin l-a băut odată cu laptele matern.

Hristos, adevărata Patrie şi Cale

Pentru a găsi răspunsuri la în­trebarea fundametală a e­xis­­tenţei omului: „de unde vi­ne răul?“, Augustin cade pra­dă sectei maniheilor care-i pro­p­uneau o soluţie pe cât de sim­plă, pe atât de complexă. Mani, fondatorul sectei, pro­pu­­nea ipoteza existenţei a doi Dum­nezei, unul Bun şi unul Rău, din veşnicie. Lupta dintre cei doi a dat naştere crea­ţiei constituite din amestec de par­ticule bune şi particule re­le. Omul trăieşte pe pământ du­pă bunul plac al acestor for­ţe: răul făcut de om este impu­ta­bil particulelor rele din om, iar binele este lucrarea par­ti­cu­­lelor bune. Cu alte cuvinte, o­mul este transformat într-o „ma­rionetă“, nefiind în mă­su­ră să dispună de bine şi de rău, nici să fie res­pon­sa­bil. Du­pă aproape zece ani de în­doc­trinare maniheeană, Au­gus­tin descoperă filosofia neo-pla­tonicilor. Aceştia îi pre­zin­tă existenţa unui Dumnezeu Tran­scendent, care poate fi a­tins prin contemplaţie, însă ca­re nu poate intra în relaţie sau în dialog cu omul. Viitorul te­o­log descoperă în realitate „Pa­tria“, însă nu i se prezintă şi Calea ce conduce la acea Pa­trie. Citirea prologului Evan­ghe­liei după Sfântul Ioan, „La în­ceput era Cuvântul, şi Cu­vân­tul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cu­vântul..., şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi“, îl con­du­ce să se ataşeze acestui Cu­vânt care este în acelaşi timp Pa­tria şi Calea. Hristos Dum­­nezeu este Patria spre care mer­gem, Hristos Om este Ca­lea pe care mergem; prin Hris­tos Om, mergem la Hristos Dum­nezeu. „Căutam Calea, în­să nu am găsit-o până când nu L-am îmbrăţişat pe Unicul Mij­locitor între Dumnezeu şi oa­meni, Omul Iisus Hristos, Dum­nezeu.“ Dacă omul nu s-a p­u­tut înălţa până la Dum­nezeu, atunci Dumnezeu S-a co­borât până la om, pentru ca prin întruparea Sa să-l în­dum­nezeiască: „Dumnezeu a devenit ceea ce noi suntem, pen­tru ca noi să devenim ceea ce El este; El S-a făcut asemenea nouă pentru a ne face ase­me­nea Lui“.

Oratorul împăratului se converteşte la credinţa creştină

Devenit retor imperial în­tre timp, la Milano, îl în­tâl­neş­te pe episcopul acestui oraş, Ambrozie, un adevărat du­hovnic şi îndrumător de su­fle­­te, care-l înscrie pe lista ca­te­­humenilor în vederea primi­rii botezului creştin. Augustin mai auzise mărturii despre mari personaje convertite la creş­tinism: Marius Victorinus, Sfân­tul Antonie Abate, doi func­ţionari imperiali şi logod­ni­­cele lor. Tocmai când el se fa­miliariza cu aceste exemple, tră­ieşte o experienţă mistică ce pune capăt frământărilor şi e­fortului său de a-L înţelege pe Dumnezeu pentru a adera la credinţa în El. Pe când se a­fla în grădina din Cassi­cia­cum, sub un smochin, aude o voce: Tolle, lege!, adică: Ia şi ci­teşte! Prima lucrare ce se pre­zintă ochilor săi este Scri­soa­rea către Romani a Apos­to­lu­lui Pavel: „Îmbră­caţi-vă în Iisus Hristos şi nu vă îngrijiţi de poftele trupului“ (Romani 13, 13). I-a fost suficient pentru a vedea aici vocea divină, În­văţătorul său interior, care-l che­ma la necesitatea schim­bă­rii existenţei îmbrăcându-se în Iisus Hristos, Unicul Mij­lo­ci­tor între Dumnezeu şi om.

Din acest moment viaţa lui va fi o continuă trăire sub pri­vi­rile milostive ale lui Dum­nezeu care-i cere să-L înveş­mân­teze pe Iisus Hristos, ad­i­că să părăsească toate pentru a se dedica, trup şi suflet, slu­ji­­rii lui Dumnezeu. „Am pri­mit botezul, iar neliniştea vie­ţii din trecut s-a depărtat de la noi“, părăseşte toate func­ţi­i­le şi onorurile imperiale şi se re­trage în patria natală, Ta­gas­te, Souk-Ahras, din Alge­ria de astăzi. Însă înainte de a lua vaporul pentru Africa din portul Ostia, lângă Roma, Au­gustin trăieşte o experienţă mis­tică, un extaz, împreună cu mama lui, Monica. Aflân­du-se în dialog despre rea­li­tă­­ţi­le viitoare, li s-a dat să tră­ias­că un crâmpei din fericirea la care iau parte cei drepţi du­pă trecerea prin moartea tru­pu­lui: „Discuţia noastră ne-a con­dus la concluzia că nici o plăcere dată de simţurile tru­pului, oricât de mare ar fi ea şi oricât de vie ar fi lumina cor­porală în care s-ar scălda, nu poate fi comparată şi nici mă­car menţionată faţă de bu­cu­­ria vieţii veşnice a sfinţilor“. Du­pă această experienţă, Mo­n­ica se îmbolnăveşte grav şi-şi sfâr­şeşte pelerinajul pământesc la Ostia, unde este şi în­gro­pată şi se află o biserică de­dicată ei până astăzi.

Preot şi episcop la Hipona

Ajuns la Tagaste, fondează în casa părintească primul nu­cleu de viaţă monahală cu un program riguros de ru­gă­ciu­ne, reflecţie teologică şi fi­lo­­sofică şi lucru manual. Este che­mat să ia cuvântul în toate si­noadele locale şi provinciale pen­tru apărarea ortodoxiei creş­tine. Pe când se afla la Hi­po­­na, unde era chemat să vor­beas­­că despre Crezul de la Ni­­ce­­­ea-Constantinopol şi să con­vin­gă un vechi prieten să de­vi­nă creştin, intră în catedra­lă în momentul în care episco­pul Valerian cerea credin­cio­şi­lor să-i dea un preot ca ajutor pen­tru ministerul predicii. Din­tr-odată s-a auzit un singur glas: „Augustin preot“. Pa­tru ani mai târziu, acelaşi e­pis­­cop doreşte să-l aibă pe pre­otul Augustin ca succesor pe scaunul episcopal la moar­tea sa, făcând astfel din el e­pis­copul său co-ajutor. Un an mai târziu, în 396, devine e­pis­cop titular de Hipona, co­mu­nitate pe care o va păstori pâ­nă la moartea sa, în anul 430. Împăratul Teodosie al II-lea a trimis o delegaţie impe­ri­a­­lă pentru a-l invita pe Au­gus­tin la al treilea conciliu ecu­menic desfăşurat la Efes, în­să l-au aflat deja trecut la ce­le veşnice.

Ca episcop a fondat în pa­la­tul episcopal o şcoală teologică de tip monahal la care se formau viitorii ieromonahi. De a­se­­menea, prin scrieri, predici şi discursuri s-a dovedit a fi un neobosit apărător al cre­din­ţei împotriva tuturor erezi­i­­lor timpului: arianism, sa­be­li­a­nism, maniheism, pelagia­nism, donatism etc. Blândeţea şi înţelepciunea lui au făcut din Augustin un păstor model, du­pă inima şi modelul Bu­nu­lui Păstor, fără a pregeta nici un efort atunci când era vorba des­pre Biserică, Trupul Mistic al lui Hristos.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!