Interviu
Fiecare tânăr este un izvor unic

Fiecare tânăr este un izvor unic

Pr. Ioan Haba, 02 Iunie 2017

Tinerii români care trăiesc în Italia au un anumit specific al lor, iar identitatea româ­nească este păstrată mai bine în cadrul comunităţilor care îşi centrează viaţa pe Biserică. Despre tinerii care se apropie de Biserică şi despre educaţia religioasă a acestora, am stat de vorbă cu părintele Doru Vasile Gârboan, parohul Bisericii ortodoxe române „Sfintele Mucenițe Minodora, Mitrodora și Nimfodora” din Imola, Italia, și consilier al Departamentului pentru tineret al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei.

Într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „educarea copiilor este cea mai însemnată dintre arte”. Reflectând asupra acestui cuvânt și raportându-l la românii din diasporă, care credeți că ar fi bine să fie atitudinea creştinilor, în special a celor din Italia, în ceea ce privește educația religioasă a propriilor copii?

În ceea ce privește diaspora și condițiile de aici, consider că în primul rând ar trebui să le acordăm copiilor mai mult timp. Mereu să ne întrebăm de ce trudim și pentru cine muncim. Și să ținem cont de faptul că munca nu este totul!

Apoi, trebuie să le dăm ascultare sau, altfel spus, timp să ne vorbească. Zilele trecute am stat de vorbă cu un părinte care îmi povestea că are un fiu adolescent care este din ce în ce mai neascultător. Însă făcând anamneza vieții lor de familie, ne-am dat seama împreună că atunci când copilul era mic îi spunea: „Tată, hai în parc, hai să ne jucăm, hai să facem cutare!”, la care tatăl îi răspundea: „Nu am timp”. Ace­leași vorbe le întoarce copilul astăzi, după atâția ani. Trebuie să ne facem timp să ascultăm copiii. Socotesc că relația cea mai sănătoasă la vremea adolescenței nu trebuie să se reducă doar la aceea de părinte - copil, ci și la cea de prieteni. În cazul în care nu procedăm întocmai, copiii noștri merg să-și destăinuie temerile, fricile, bucuriile sau visurile lor altor prieteni de pe stradă. Prieteni care nu cred că sunt la fel de bine intenționați și de înțelepți cum sunt părinții.

Nu în cele din urmă, în contextul diasporei, copilul trebuie adus la biserică, poate mult mai mult decât în țară. De ce? Dacă în țară un copil nu este dus la biserică, totuși el crește și se formează într-un cadru în care prezența bunicilor, a mătușilor, a familiei lărgite, chiar dacă nu acum, ci mai târziu, îl pot angrena într-un drum firesc prin care el să intre într-o normalitate a vieții de creștin și de român. În schimb, în Italia, sau în orice altă țară din diasporă, dacă tânărul nu este dus la biserică, el pierde două mari valori: în primul rând identitatea creștină și apoi pe cea românească. La botez, de multe ori le spun părinților să-și crească românește copiii, pentru că italieni în toată forța cuvântului nu vor putea fi oricum niciodată. Și dacă noi nu-i creștem români, ei vor fi fără rădăcini.

Am sesizat că de multe ori tinerii români din Italia, atunci când ajung la ado­les­­cență, se confruntă cu o gravă criză de identitate. De ce credeți că se întâmplă aceasta?

Gândiți-vă că tânărul resimte această criză existențială mult mai devreme, încă din timpul copilăriei. În sânul familiei el este român, trăind o realitate specifică şi proprie familiei sale româneşti; însă când părăsește casa părinţilor, intră într-o altă lume ce îi propune un alt mod de a fi, de a trăi, de a gândi, de a simţi și de a se raporta la viaţă. Nu de puține ori copiii noștri intră sub incidența acestor două lumi, care de multe ori se scurtcircuitează, provocând în mintea tânărului o confuzie identitară. Aceasta pentru că cele două lumi, la nivelul lor desigur, promovează valori total diferite și poate chiar contrare.

Credeţi că duhovnicul are un rol important în tratarea acestor răni?

Sigur că duhovnicia şi spovedania ajută, și am mărturii foarte multe de acest fel. De câţiva ani organizez, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Siluan, tabăra „Nu uita că ești român” a episcopiei noastre, prilej cu care intru în contact cu copiii şi tinerii din Italia într-un cadru mai aparte, mai familial, ce îi determină să îşi deschidă sufletele. Aproape în fiecare seară, atât eu, cât şi ceilalţi preoţi din echipă avem întâlniri „de suflet” cu tinerii care îşi aştern înaintea noastră, ca slujitori ai lui Dumnezeu, toată apăsarea şi presiunea acumulată în sufletele lor. Am creat în tabere acel sentiment al apartenenței la o familie, tinerii având mare nevoie de un cadru în care să se regăsească şi în care să se simtă ascultați şi utili. Duhovnicul are și rolul de a-l integra pe tânăr în marea familie a Bisericii, să-i dea valoarea lui și să-l integreze în propria sa ființă. Știți, spuneam că întâlnirea celor două lumi, de multe ori, provoacă răni în sufletul tânărului, pentru că el vrea să fie ceea ce vede în afară, dar nu reușește, pentru că omul din interior are o altă plămadă, o altă finețe şi este chemat la o altă lucrare. Duhovnicul are tocmai această misiune grea. El resta­bilește o ordine în sufletul și-n mintea tânărului rănit. În momentul când se restabilește această ordine, tânărul intră în mod firesc în marea familie a Bisericii, se regăsește. Nu de puține ori în această tabără vin tineri care poartă în ei toată durerea familiei. Și aici, cât şi în parohie, preotul este chemat să intervină cu tact. Dacă pe tinerii care vin la tine supărați, tatuați, purtând pe trupurile lor, să spunem, văditele semne ale degradării lor sufletești nu-i primești și nu-i privești ca pe propriii copii, ai ratat întâlnirea. Socotesc că acea întâlnire nu e rânduită de tine, ci de Dumnezeu, Care i-a așezat în mâinile tale să faci ceva mântuitor cu ei.

Astăzi observăm că tânăra generație este absorbită de tehnologie. Ce credeți că trebuie să facă Biserica şi familia în acest context?

În primul rând, să ne manifestăm părintește. În al doilea rând, să nu uităm că și noi am fost tineri și să încercăm să ne amintim cum am fost noi în vremea aceea și un pic să încercăm atunci când vorbim cu ei să gândim asemenea lor, rămânând ancorați în Hristos. Ca preoți, avem o experiență, o pregătire cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, înțelepciune și o altă viziune asupra vieții. Dacă nu pornim în rezolvarea problemelor de la viziunea lor, din start ne poziționăm pe o altă baricadă și ei ne simt ca atare şi nu se mai apropie de preot, de Biserică. Înainte de a vedea biserica, tânărul vede preotul, iar noi suntem chemați să schimbăm viziunea tânărului din afară. Deci, trebuie să le înțelegem atitudinile și, pornind de la acestea, să mergem împreună pe drumul vieții. Când e căzut într-o mlaștină, unui om degeaba îi dai explicații de pe mal cum să se salveze dacă nu-l scoţi tu de acolo. Te legi cu o frânghie și intri după el. Ancorat de aceea frânghie care este, în cazul nostru, Hristos, te duci și prinzi oaia cea rătăcită și o aduci cu dragoste.

Ce activități aveți cu ­tinerii în parohie?

Organizăm multe întâlniri pe care le îmbinăm cu sportul, după care stăm și discutăm. Știți, le împlinim pe cele ale Martei (bucuria, sportul, voia bună, tinere­țea) și apoi poposim puțin discutând ceva sufletesc. Foarte important este să știm că ieșirea nu contează unde o faci, ci contează cum o faci! Apoi avem catehezele săptămânale, pelerinaje cu tinerii (la Venezia, Roma, Bari etc.), ateliere de creație (curs de mărți­șoa­re, de cusut ii etc.), conferințe, seminarii și multe altele.

În încheiere, vă rog să le adresați un mesaj ­tine­rilor.

Este greu, pentru că fiecare tânăr este un izvor unic! Cred că fiecărui tânăr atunci când îi adresezi un mesaj trebuie să-l privești în ochi, să-l ții în brațe cu toată dragostea și să-i spui că Dumnezeu îl apreciază, îl prețuiește, indiferent cine este, unde se află şi modul în care trăiește atunci. Dumnezeu îl așteaptă pe om întotdeauna ca pe un fiu, cu brațele deschise şi oricând gata să îl transforme într-un giuvaer menit să lumineze tuturor.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!