Repere şi idei
File din cartea vieții de emigrant în Spania

File din cartea vieții de emigrant în Spania

Andreea Roșca, 07 Octombrie 2018

În toamna anului 2006, în drum spre Spania, în autobuz, am surprins conversația unui cuplu de tineri căsătoriți care mi-a rămas și acum întipărită în minte. Fiind tânără la rândul meu și neștiind întorsătura pe care avea să o ia viața mea, m-am grăbit să îi judec cu asprime, auzindu-i cum își manifestau dorința arzândă de a ajunge mai repede acasă. Cu o zi înainte, când mă urcasem în acel autobuz, eram doar o simplă studentă a Facultății de Litere și Teologie din Galați, cu o misiune la fel de simplă: să studieze anul trei pe teritoriul spaniol în cadrul programului Erasmus.

Acea conversație m-a făcut să meditez pentru prima dată la ceea ce înseamnă „acasă”. Cu mintea mea de atunci și cuprinsă de un adânc simț patriotic, nu puteam concepe cum pentru doi români, născuți și crescuți în vatra românească, Spania putea fi pusă la rangul de „cămin”. Astăzi, după 12 ani, aș vrea să fiu precum drumețul lui Creangă din Prostia omenească, să mă întorc acasă, să petrec cu ai mei și să-i socotesc mai cu duh decât pe cei pe care i-am întâlnit în călătoria mea prin Spania și alte părți ale lumii. Însă unde este acasă? Și ce poți face când nici acasă nu te mai simți ca acasă?

Românii din diasporă trăiesc un sentiment de împărțire între două lumi, de apartenență la două mame, una biologică, România, și alta adoptivă, Spania. Diferențele colosale între cele două sisteme de învățământ m-au determinat să rămân să studiez și al patrulea an în această țară, pe cont propriu. În Logroño, la Universitatea din La Rioja, unde plecasem la studii, bibliotecile erau dotate cu cărți actualizate, calculatoare în săli de studiu pentru studenți... În Spania, toți profesorii nu doar că își predau cursurile zilnic, dar folosesc noile tehnologii: calculatoare, tablete, își proiectează cursurile în ­PowerPoint sau urcă fișierele cursului pe platforme virtuale. Cu toate acestea, uneori îmi era dor să aud pronunția impecabilă în limba engleză și franceză a profesorilor din România sau chiar istorisirile anumitor profesori care se dovediseră a fi adevărate enciclopedii umane.

Călătoria mea nu avea să se încheie nici la terminarea facultății pentru că, pe când mă pregăteam să mă întorc în țară, unul dintre profesori, un renumit lingvist spaniol, mi-a propus să scriu teza de doctorat sub îndrumarea sa. Am acceptat încântată de idee și mai ales pentru că Universitatea din La Rioja mi-a oferit o bursă de doctorat pe durata a patru ani. Bursă care, pe lângă participarea la proiectele naționale ale îndrumătorului meu, mi-a deschis multe oportunități la care nici nu visasem vreodată: conferințe în țări europene și stagii de cercetare peste hotare. Mi-am susținut teza de doctorat, pentru care am primit Premiul Extraordinar de Doctorat din partea Universității din La Rioja.

În anul 2013, la încheierea bursei, am început să-mi caut un post. Am obținut un post de profesor universitar în cadrul Centrului Universitar al Apărării din Zaragoza, unde am predat limba engleză pentru viitorii ofițeri ai Spaniei. În Zaragoza am cunoscut oameni minunați: pe domnul consul general al României la Zaragoza, pe președinta Asociației de Români din Zaragoza, care m-au făcut să îmi doresc să mă integrez mai mult în comunitatea din care fac parte.

Totuși, după aproape trei ani am simțit că nu îmi găsesc încă locul și că nu m-am dezvoltat profesional pe măsura specializării mele, așa că am decis să pornesc pe un nou drum, de această dată ca profesor universitar de gradul I în cadrul Universității din Valencia, la Facultatea de Filologie, Traducere și Comunicare.

Cât am studiat în Spania, am întâlnit mai multe parohii ortodoxe în care m-am regăsit ca român, dar mai ales ca și creștin ortodox. Am fost prezentă cu drag la slujbe și la diverse activități dezvoltate la nivel parohial. Cât am locuit în Zaragoza, mergeam duminică de duminică la parohia ortodoxă română de acolo. De fiecare dată când aveam o încercare, prin rugăciune și Sfânta Liturghie mă simțeam duhovnicește ca acasă într-o catedrală sau într-o mănăstire. M-am mutat în Valencia, unde am început să merg duminica la slujbele Parohiei ortodoxe române „Sfântul Efrem cel Nou” din Torrent, localitate situată la opt kilometri de oraș. În Valencia l-am cunoscut pe viitorul meu soț, Emilio Jose. Împreună cu el merg la Sfânta Liturghie ori la Taina Sfântului Maslu în biserica din Torrent, unde Emilio a fost botezat ortodox recent. Anul acesta urmează să ne căsătorim. Trăim departe de țară, dar cu inima simțim românește și nădăjduim că atât România, cât și Spania sunt și vor rămâne pentru noi locuri în care suntem acasă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!