Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Fire de tort, istorie şi credinţă la Mănăstirea Văleni

Fire de tort, istorie şi credinţă la Mănăstirea Văleni

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Silviuanton Lupu - 10 Septembrie 2011

Patru veacuri de existenţă, icoana făcătoare de minuni "Maica Domnului - Luminătoarea", două frumoase biserici, chilii din perioada interbelică, atelier de veşminte preoţeşti şi de covoare olteneşti - acestea şi multe altele sunt zestrea frumoasei mănăstiri argeşene Văleni. Situată la aproximativ 20 de kilometri de Curtea de Argeş, cu 21 de ostenitoare, Mănăstirea Văleni este un loc retras, cu o istorie bogată, care te atrage prin pitorescul aşezării şi prin căldura oamenilor care te întâmpină aici.

Urcând spre mănăstire, mă gândeam la cât de frumos este drumul prin pădure, prin orice pădure, dar drumul acesta spre Văleni este, nu ştiu cum, altfel decât altele: ramurile zvelte ale pomilor parcă te îndrumă către sfântul lăcaş, mlădiindu-se în direcţia acestuia, iar frunzele lor parcă te îmbie aievea, spunându-ţi să te grăbeşti, să nu zăboveşti pe cale, ci să te urci mai repede spre locul sfânt pe care ai venit să-l vezi pe aceste meleaguri. Mănăstirea este punctul terminus al călătoriei, acolo se opreşte drumul principal, de acolo nu se poate pleca mai departe; de acolo, drumul se topeşte în mici cărărui, ca nişte fire de tort (ţesătură) şi se urcă nevăzut spre cer. Odată intrat pe porţile mănăstirii, drumul care te-a adus până aici se evaporă, suindu-se spre înălţimi şi chemându-te şi pe tine acolo, după ce vei fi făcut un mic popas de câteva ceasuri sau de câţiva ani în mijlocul oamenilor lui Dumnezeu, pe care îi găseşti rugându-se între pereţii curaţi ai chiliilor şi înlăuntrul frumoaselor biserici sau muncind în mijlocul grădinilor şi al livezilor.

În curtea mănăstirii

Căutând Mănăstirea Văleni, dai mai întâi de un sat cu acest nume, apoi urci încet pe un drum asfaltat, cam vreo trei kilometri, spre miazănoapte-răsărit, prin mijlocul unei tinere păduri: nici nu ai timp să îţi dai seama când ajungi la mănăstire. Prima dată îţi răsare privirii turnul-clopotniţă, cu o arhitectură impunătoare - aveam să aflăm că proiectul arhitectonic care a stat la baza construirii sale şi a refacerii întregului ansamblu mănăstiresc a obţinut, în anul 1997, premiul al doilea la un important concurs european de arhitectură, prin care se recunoştea valoarea proiectului ce avea în vedere atât refacerea, cât şi conservarea şi nuanţarea importanţei istorice a aşezământului monahal -, apoi, pe partea dreaptă, clădirea, la fel de impunătoare şi cu o arhitectură asemănătoare cu cea a clopotniţei, care adăposteşte trapeza, atelierele de croitorie şi de covoare şi biblioteca mănăstirii. Aceste două clădiri sunt cele mai noi construcţii din curtea Mănăstirii Văleni, neavând decât câţiva ani, pe când celelalte clădiri au zeci sau chiar sute de ani; totuşi, ele formează un tot armonios şi nespus de pitoresc, în care noul şi vechiul se împletesc laolaltă spre slava lui Dumnezeu şi cinstea şi pomenirea celor care s-au ostenit la construirea lor.

Albul strălucitor al turnului-clopotniţă se prelungeşte într-o alee pietruită de culoarea norilor de primăvară şi se opreşte în pridvorul bisericii mari a mănăstirii. Având hramul "Adormirea Maicii Domnului", acest lăcaş sfânt te impresionează prin frumuseţea picturii, dar şi prin deschiderea mare a turlei principale, din înaltul căreia Hristos Domnul te cuprinde lin cu Sfânta Sa binecuvântare. Armonia culorilor picturii şi chipurile blânde ale sfinţilor te fac să uiţi de toată agitaţia profană a grijilor de tot felul care întunecă mintea, nelăsând-o să vadă frumuseţea lumii şi a omului; armonia culorilor îţi luminează mintea şi inima, la fel cum o face şi icoana Maicii Domnului, aşezată în partea dreaptă a naosului, pe care maicile de aici o numesc "Luminătoarea", pentru că de două secole, de când se află aici, le-a luminat minţile şi inimile celor care s-au rugat înaintea ei cu credinţă tare, Pururea Fecioarei, care ascultă rugăciunile tuturor şi îi luminează în privinţa a ceea ce trebuie să facă spre mântuirea lor, fiecare în situaţia particulară în care se află.

Din verdele curţii interioare, îmbujorat cu cele mai calde nuanţe ale florilor, mai răsar şi alte clădiri albe, străjuind de-o parte şi de alta aleea care duce de la clopotniţă la biserica mare: sunt chilii micuţe, din perioada interbelică, având cerdac de lemn şi acoperiş de şindrilă, astfel încât ai impresia că te afli într-un sătuc argeşean de acum câteva decenii sau sute de ani. În mijlocul acestor chilii se înalţă, de aproape patru secole (din 1662), ca o soră mai mare a lor, având două niveluri, clădirea fostei stăreţii, care a fost renovată acum doi ani; în ea a funcţionat în secolul al XVII-lea o şcoală de grămatici, unde erau pregătiţi gratuit învăţaţii vremii pentru Ţara Românească şi pentru Ardeal. Iar în spatele acesteia şi ceva mai în deal se află cimitirul mănăstirii şi bisericuţa cu hramul "Învierea lui Lazăr", precum şi o tânără livadă de pomi fructiferi.

"Cei bătrâni rămân verzi chiar şi iarna"

Cum ochii nu pot să cuprindă şi să afle totul despre un anumit loc, este nevoie de cineva care să îţi spună povestea acelui loc, şi la Văleni acel cineva nu întârzie să apară în persoana maicii Hristofora, care ne însoţeşte în călătoria prin istoria sfântului aşezământ. Mai întâi aflăm că suntem într-o zonă subcarpatică, la o altitudine de aproximativ 700 m, că de aici până la poalele Negoiului mai sunt aproximativ 15-20 de kilometri şi că mănăstirea este aşezată pe un platou, între două văi (de unde se pare că vine şi numele de Văleni), Mlăgile şi Surlele, care se varsă în Topolog, un afluent al Argeşului.

Maica Hristofora ne vorbeşte chiar şi despre pădurea care înconjoară mănăstirea, despre care aflăm că a fost tăiată în anul 1970, că era o pădure de foioase, de fag, şi în locul acesteia s-au plantat brazi, dar au ieşit fagi tineri din rădăcinile celor tăiaţi, la fel ca şi monahismul care, deşi s-a încercat a fi tăiat în anul 1959, an de tristă amintire, a răsărit din nou, mai tânăr şi mult mai plin de vigoare. Maica ne spune că primăvara, când dă frunza fagului, culoarea foarte deschisă a acestuia cu cea mai închisă a bradului se amestecă într-un mozaic foarte frumos: "Noi comparăm pădurea cu obştea noastră: brazii au verdele bătrân, al generaţiei bătrâne, fagii au verdele crud, al generaţiei mai tinere, numai că cei bătrâni rămân verzi chiar şi iarna". Această frumoasă comparaţie are la bază o experienţă tristă prin care a trebuit să treacă mănăstirea, aceea a desfiinţării ei din anul 1960; când, din cele aproximativ 160 de vieţuitoare aici, a rămas o singură maică, acesteia alăturându-i-se în câţiva ani şi alte maici care plecaseră iniţial, ele având apoi bucuria să vadă şi renaşterea mănăstirii de acum 20 de ani. "Maicile au putut reveni printr-un acord tacit între vieţuitoarele de dinainte, cele care erau deja acolo şi Episcopia Râmnicului, de care aparţineau în acea vreme, ca locuitoare ale satului Văleni. Astfel, mănăstirea a reuşit să îşi continue, poate nu la fel ca şi mai înainte, viaţa cât de cât firească, neîntrerupându-se cursul liturgic, cu singura excepţie că nu au mai putut primi personal tânăr, astfel încât este o verigă lipsă, cam de douăzeci de ani, care lipseşte din rândul vieţuitoarelor mănăstirii, dar între maicile bătrâne şi cele tinere s-au creat legături asemenea cu cele dintre mamă şi fiică, cea în vârstă dându-i celei tinere îndrumarea duhovnicească şi spirituală necesară, iar cea tânără dându-i celei bătrâne sprijinul fizic de care aceasta are nevoie."

Povestea locului

Povestea sau istoria Mănăstirii Văleni începe undeva pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, deşi prima atestare documentară a vieţii mănăstireşti de aici datează din 1662, dată la care exista deja o obşte monahală foarte bine organizată. Întemeierea sfântului aşezământ este datorată lui Zaharia, cu numele de schimnic Zosima, unul din fiii familiei Grădiştenilor, o mare familie de boieri din Ţara Românească. Acesta a intrat în monahism la Mănăstirea Cozia, după care s-a retras pe domeniul părinţilor săi, într-un loc departe de alte sate, unde a făcut un mic schit în jurul căruia s-au strâns şi câţiva călugări; împreună au construit o biserică de zid cu hramul "Sfânta Treime" şi o mică stăreţie, din piatră de râu, cu liant de nisip şi var. Dar munca începută de obştea lui Zosima avea să fie zădărnicită de vitregiile istoriei: în timpul războaielor ruso-turce din 1778-1793, ambele părţi au trecut prin aceste locuri, prădând lăcaşul sfânt, dând foc şi ucigând călugării; trebuie menţionat apoi şi faptul că schimburile dintre români nu se făceau pe drumurile comerciale cunoscute, nici pe la Bran, nici pe Valea Oltului, ci pe trecători, iar în această zonă erau toate trecătorile peste munţi - aceasta poate fi alta din cauzele pentru care mănăstirea s-a deteriorat, adică circulaţia intensă de persoane dintre cele două ţări româneşti, astfel că pe la 1800 în mănăstire se mai găseau doar câţiva călugări.

În 1793 se înfiinţează Episcopia Argeşului, iar primul episcop, Iosif, bun prieten cu Sfântul Paisie Velicicovski de la Neamţ, a voit să aibă şi în eparhia sa o lavră, aşa cum avea Paisie la Neamţ, şi a hotărât să adune la Văleni toate sau aproape toate obştile monahale de maici, pentru că numărul călugărilor era foarte mic. Astfel încât, de la 1800 până la 1810, Văleniul se transformă în mănăstire de maici, cu 160-200 de vieţuitoare, în vreme ce călugării sunt mutaţi la Robaia. Maicile slujesc în biserica lui Zosima, apoi îşi construiesc un nou lăcaş, din cărămidă, pe la 1885, iar în 1887 construiesc şi biserica bolniţă, pentru maicile bătrâne şi bolnave, care acum este de cimitir. La cutremurul din 1940 turla bisericii mari a căzut, fiind foarte mare şi nefiind sprijinită de nişte piloni adecvaţi; a căzut antrenând toată partea din faţă, care a fost refăcută după război, în 1950-1955. Pe atunci, la mănăstire existau ateliere de ţesătorie, unde se făceau stofe, covoare olteneşti şi tapiserii, dar exista şi un atelier de croitorie în care se făceau veşminte doar pentru personalul mănăstirii, care era foarte numeros. În legătură cu această activitate trebuie amintit că cea care le-a iniţiat pe maici în tainele confecţionării de covoare a fost mama poetului George Topârceanu, care era o mare maestră a acestei arte tradiţionale; poetul a locuit aici cu mama sa timp de aproximativ patru ani, pe când era la şcoala primară, în casa de la intrarea în mănăstire, de pe partea dreaptă, dar actualmente aceasta nu are statut de casă memorială, de vreme ce nu se păstrează nici un obiect din acea perioadă, iar în ea locuiesc maici.

După desfiinţare, în mănăstire a rămas o singură maică, ei nealăturându-i-se nimeni timp de trei ani; era "vizitată" din când în când doar de către cei de la miliţie care, atunci când veneau, o băteau - dar nu au reuşit să o convingă să plece. Autorităţile de atunci s-au gândit să dea o altă întrebuinţare ansamblului mănăstiresc, ca spaţiul acestuia să nu rămână nefolosit, aşa că, la un an de la desfiinţarea oficială a mănăstirii, au adus aici o şcoală de copii cu handicap mental, care a funcţionat timp de aproximativ doi ani, după care s-a mutat în localitatea Şuici. După plecarea copiilor de aici, unii ciobani au folosit casele pe post de stână, stricând ceea ce se mai putea strica, situaţie care a durat cam cinci-şase ani. Iar după această perioadă de grele încercări, maicile care fuseseră date afară au început să revină; a ajuns şi preotul care slujise aici, părintele Ioachim Chiosea, astfel că, încet-încet, viaţa mănăstirii a revenit la normal, ca în 1990, la reînfiinţarea oficială, în acest aşezământ să fie deja 40 de maici, dintre care 10 erau tinere, deci nu făcuseră parte din vechea obşte.

Fire împletite

De douăzeci de ani mănăstirea şi-a reluat cursul firesc al vieţii sale, s-a restaurat aproape întregul ansamblu, cu excepţia bisericuţei din cimitir, care îşi aşteaptă smerită rândul. De asemenea, s-a reînfiinţat atelierul de covoare şi s-a înfiinţat un atelier de veşminte preoţeşti. Vizitându-l pe acesta din urmă, am găsit acolo o linişte desăvârşită, întreruptă doar de zumzetul harnic al maşinilor de cusut şi explicaţiile succinte ale maicii Antonia, care tocmai lucra la un acoperământ de Evanghelie; se vedeau numai hainele cernite ale măicuţelor care lucrau aici, în contrast cu feţele lor luminoase şi pline de bucuria îmbinării rugăciunii cu munca, lumină şi bucurie care trec şi în veşmintele viu colorate, purpurii, aurii sau violete lucrate de harnicele lor mâini. În atelierul de covoare am găsit-o pe maica Teodosia, care lucra la un covor, într-un decor ca de muzeu: o cameră largă, în care aerul pătrunde vesel de afară, scăldând în lumină covoarele vechi, tapiseriile, războaiele de ţesut şi multe alte obiecte artizanale; acolo, dintr-odată, inima începe să-ţi tresalte: te simţi român, legat cu strămoşii tăi prin nişte fire nevăzute, dar pe care le poţi sesiza prin dansul potolit al firelor de lână colorată care se adună într-un mic covor, aşa cum şi tu te simţi parte dintr-un mic, dar frumos popor. Am aflat că la un covor se lucrează câteva luni, având în vedere că pe zi, adică aproximativ 9-10 ore, se pot lucra doar câţiva centimetri. Covoarele, la fel ca şi veşmintele, se pot face numai la comandă şi în funcţie de timpul disponibil al maicilor, care trebuie să facă şi alte ascultări, având în vedere că obştea actuală numără doar 21 de monahii, dintre care numai 10 sunt active, celelalte având vârste cuprinse între 84 şi 93 de ani, după cum am aflat de la maica stareţă Eleodora Papuc.

"Dacă am avea mame bune, am avea şi creştini buni"

Maica stareţă ne-a mai spus că Văleniul este o mănăstire care nu se află pe un traseu turistic consacrat, că este un loc în care îţi poţi găsi liniştea sufletească şi că cei care îl vizitează, deşi sunt puţini, rămân impresionaţi de tot ceea ce găsesc aici. De asemenea, deşi duc o viaţă retrasă, maicile resimt şi problemele lumii de afară, lipsa de ataşament faţă de Biserică şi laxismul moral, probleme a căror cauză este văzută de maica stareţă îndeosebi în influenţa mass-media, care modelează foarte mult, adesea în sens negativ, modul de a gândi al majorităţii tinerilor din zilele noastre, precum şi în atenţia scăzută care este acordată educaţiei creştine şi morale în sânul familiilor de azi: "Spunea un părinte că, dacă am avea mame bune, am avea şi creştini buni, şi viitorul ar fi asigurat pentru neamul respectiv. Cred că dacă mamele ar avea o educaţie, poate nu neapărat religioasă, însă în primul rând morală, şi dacă ar fi conştiente mai mult de faptul că fiii sau fiicele lor reprezintă viitorul familiei, al neamului şi al ţării lor, atunci cred că ar pune mai mult suflet în educaţia acestora şi ar lăsa mai puţin educaţia pe seama şcolii, şi nu i-ar mai lăsa atât de mult în faţa televizorului şi a calculatorului, care îi introduc într-o realitate virtuală al cărei conţinut educativ şi moral este foarte scăzut, înlocuit fiind în zilele noastre cu mesajul violenţei şi al vulgarităţii. Copiii nu mai cresc sănătoşi pentru că nu cunosc natura, nu cunosc oamenii, nu cunosc ceea ce este în jurul lor şi trăiesc mai mult în virtual, în faţa televizorului, în faţa calculatorului, iar acest lucru le dăunează foarte mult şi fizic, şi sufleteşte. Vin părinţi care se plâng de copiii lor, că nu îi ascultă, că sunt agitaţi; întrebându-i cât timp liber petrec alături de ei, cât timp îi duc la ţară, în mijlocul naturii, dacă îi duc la biserică sau la vreo mănăstire, părinţii răspund că fac rareori sau când şi când astfel de activităţi cu copiii lor, şi atunci le-am spus să nu se mai mire de felul în care sunt şi de cum se comportă copiii, de vreme ce ei înşişi, ca părinţi, sunt principalii responsabili faţă de o astfel de situaţie, prin lipsa lor de grijă, de preocupare şi implicare. Nu trebuie totuşi să dramatizăm, pentru că există şi mulţi tineri care au principii de viaţă sănătoase şi care merg pe linia dreaptă a Bisericii şi a Ortodoxiei".