Repere şi idei
„Fiți păsări mari fără glas!”

„Fiți păsări mari fără glas!”

Carmelia Leonte, 17 Decembrie 2016

A vorbi înseamnă a te mlădia (ca o trestie!) în puterea Duhului, a construi o citadelă afectivă în care nu mai este posibilă iluzia. Dar a tăcea ce înseamnă?

Îmi amintesc frumoasa poveste a lui Andersen, „Cei unsprezece frați”, și astfel înțeleg: „Fiți păsări mari fără glas” nu este o urare, ci un blestem. Tăcerea nu e o bucurie, ci o condamnare. În faimoasa poveste, maștera a spus către cei unsprezece frați: „Zburați în văzduh, fiți păsări mari fără glas!” și ei s‑au prefăcut pe dată în unsprezece cocori și și‑au luat zborul în tăcere. Sora băieților, Elsa, a fost alungată de acasă, după ce farmecele mamei vitrege s‑au dovedit fără putere asupra copilei. Atunci „spoi pe biata fată cu zeamă de nucă și‑i făcu toată pielea neagră; apoi o năclăi pe obraz cu un fel de unsoare urâcioasă și‑i încurcă tot părul, așa că era cu neputință s‑o mai recunoști”. Așa arată tăcerea? Astfel măsluită, persoana fetei s‑a retras din dialog. Nu a mai recunoscut‑o decât câinele, dar ce folos, că el nu putea vorbi. Învinsă deocamdată, fata a fugit. Tăcerea tatălui, neputința lui de a‑și recunoaște fiica au fost de nesuportat. Apoi a început penitența. Ca o adevărată muce­niță, fata a lucrat fără să scoată un sunet. Urzicile simbolizează cuvintele ascuțite ale mamei vitrege, cuvinte pe care tânăra le‑a țesut, schimbându‑le valoarea. Tăcerea a fost un sacrificiu asumat și necesar pentru stingerea blestemului. Cămășile (rodul mâinilor) au devenit umbra verde a tăcerii, gata să se transforme în cuvinte. Și aripa neschimbată: strigătul de revoltă.

Când scrii ceva, te întrebi cum să dai realitate textului. Aceeași problemă survine și când vorbești. A fi pasăre fără glas înseamnă a fi la limită, exact în locul pe unde trece cuvântul, dar mai înseamnă deseori a vorbi în pustiu, a nu fi ascultat de nimeni, ca și cum ceea ce spui nu ar merita atenție sau nu ar avea consecințe. Mai înseamnă, dimpotrivă, ca tot ce spui să creeze tulburări dramatice. Astfel de „păsări fără glas” sunt misticii.

Cu speranța că cititorii sunt interesați, mai ales cei care au deja o cultură generală, aleg un exemplu mai puțin cunoscut în România. Mă gândesc la călu­gă­rițele beghine, ca Béatrice de Nazareth și Mathilde de Magdebourg (care au ales în final mănăstirile tradiționale) sau cele din Flandra secolului al XII‑lea. Să ne imaginăm puțin Europa cruciadelor, când femeile erau total reduse la tăcere și, deodată, în vacarmul general, să descoperim mișcarea religioasă a unor credincioase care și‑au construit micile lor locuințe nu în locuri ferite, nu departe de agitația oamenilor, ci în mijlocul orașelor, ca niște replici bizare la lumea din exterior, și au făcut din tăcere un instrument care a început să deranjeze pe toată lumea! Locuiau în chilii separate și nu vorbeau între ele, ci numai se rugau. Și‑au construit o ordine proprie (am putea spune: un ordin) și un curent mistic separat de cele oficiale. Libertatea lor s‑a dovedit eroică pentru că tăcerea a fost percepută ca acuzatoare, nu rugătoare. (Cuvântul „béguine” provine din flamanda veche - beghen - și înseamnă „a se ruga”.) Se pare că, fără să‑și dea seama, au fost înțelese ca luptătoare pentru drepturile femeilor în Europa, pentru că ele, deși pașnice și solitare, aveau să plătească pentru inde­pen­dența lor. Reprezentanții inchizitoriali ai Bisericii de atunci au vrut să le îngroape de vii pentru a le face... și mai tăcute decât erau. Altele au fost arse pe rug, ca eretice, deși ele nu doreau decât să se roage și să‑și dedice viața Sfintei Fecioare. Căsuțele miniaturale în care locuiau le‑au fost incendiate. Este cunoscut cazul lui Aleydis, care a murit în 1236 în închisoare. Totul în numele rugăciunii. (Ca persistență a miracolului, pot spune că, deși în zilele noastre centrele de beghinaj sunt locuite de oameni obișnuiți care au posibilitatea să închirieze casele pentru o perioadă ce poate ajunge până la 90 de ani - fără a le putea cumpăra -, deși viețile lor sunt asemeni tuturor occidentalilor contemporani, pacea adâncă și liniștea vindecătoare se păstrează aici! Cum treci pragul așezământului, simți că ai intrat într‑o altă lume, total diferită de a noastră.)

Poate nu e lipsit de importanță să amintim ideile care au dus la condamnarea lor, în toată Europa medievală. Marguerite Poret, arsă pe rug la Paris, în 1310, considera că un suflet evoluat nu trebuie să mai lupte pentru cucerirea virtuților: „Que lââme anéantie doit donner congé aux vertus et nâest plus à leur service, parce quâelle nâen a plus lâusage, mais les vertus lui obéissent” (din Miroir des simples Ames, de Marguerite Poret, citat de Barbazan‑Méon, Fabliaux et contes des poètes français des XI‑XV siècles, Paris, 1808, t.2, p. 180). Acestea sunt în el, dar sufletul („pasăre fără glas”) și‑a luat zborul și nu este cu ele, ci numai cu Dumnezeu, fenomenul ab­sorb­ției în marea lumină divină fiind deja produs. Este vorba de conceptul Oglinzii - un fel de tăcere care se vede, prezent la mulți mistici, printre care și Sfântul Ioan al Crucii sau Theresa dâAvila, dar greșit echivalat cu neglijența sau disprețul față de valorile Bisericii. De altfel, tăcerea‑oglindă sau tăcerea din Marea Oglindă a pus nu o dată viețile misticilor în pericol. Christine de Belgique, Marguerite dâYpres, Ida de Louvain sunt alte exemple de beghine cu vieți consacrate și condamnate.

Multe secole au trecut până să se formeze discernământul, to­le­ran­ța și civilizația... Sau poate mai corect ar fi să spunem: multe secole vor mai trece!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!