Lumina literară şi artistică
„Fiți sănătoși și veseli!”

„Fiți sănătoși și veseli!”

Costin Tuchilă, 19 August 2018

Cine este omul din spatele scriitorului, ce caracter avea, care erau datele sale temperamentale, viața de familie, comportamentul în societate, reacțiile obișnuite, de ce nu – care era ima­ginea despre sine? Întrebări ce pot reveni nu neapărat ca o curiozitate, ci mai ales ca o experiență, nu ușor de făcut în cazul unui scriitor clasicizat, a cărui operă a intrat de mult în conștiința colectivă. Pe de altă parte, ne putem întreba dacă pentru receptarea operei este necesar să aflăm detalii despre autorul ei. Aici vom constata o serie lungă de opinii și teorii sofisticate, fiecare dintre ele fiind, din unghiul lor de vedere, îndreptățite. Critica de tip vechi, folosind ceea ce numim generic și destul de greșit metoda biografică, era de neconceput fără un riguros portret al omului a cărui creație o lua în discuție. Metoda așa-zis impresionistă nu face nici ea abstracție de elementele biografice, dar la alt nivel. Dacă e să o definim sintetic, psihocritica urmărește, cu unelte împrumutate din ­psihanaliză, teme și motive care definesc personalitatea creatorului, dar, raportate la „omul viu” pe care eventual dorim să-l aflăm în spatele operei, acestea sunt aproximări, uneori seducătoare. Tematismul, ca metodă, este – doar aparent însă! – dezinteresat de particularități biografice.

Ați sesizat, desigur, din titlul acestui articol, care ar fi omul din spatele scriitorului de care – temerară încercare – aș vrea să mă apropii. Ce știm astăzi despre omul Ion Luca Caragiale? Cercetarea documentară nu cred să fi avansat prea mult în ultimele, să zicem, trei-patru decenii. Reticența lui Caragiale (motivele sunt diverse) de a vorbi despre sine și chiar de a furniza date biografice este și nu este de înțeles (de aici, de exemplu, dilema asupra datei nașterii, noaptea de 29–30 ianuarie 1852, mai degrabă „în zorii zilei de 30 ianuarie” sau 1 februarie 1852, cf. certificatului de botez descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului, alți ani declarați de Caragiale în diverse împrejurări – și de-ar fi numai atât...). Cât putem afla despre om din operă este în mod particular relativ în cazul acestui scriitor cu atâtea registre de exprimare și care știe foarte bine să-și ascundă subiectivitățile inclusiv în gazetăria curentă (sau mai ales acolo). Că a fost un om cu un simț de observație puțin comun, cu o capacitate de sinteză tipologică și ea specială, capabil să ajungă rapid la esență, dar și cu simțul extraordinar al detaliului elocvent și al expresiei memorabile – e o certitudine. Că era dotat cu memorie prodigioasă, foarte cultivat, cu un spirit critic nici el la îndemâna multor contemporani ai săi, cu ușurința de a face asociații – iarăși e cert. Să fi fost cinic? Sau, dimpotrivă, depresiv în împrejurări critice ale vieții? Ne putem întreba intuind pe baza certitudinilor biografice, atâtea câte există.

Mărturiile contemporanilor rămân, firește, prețioase în încercarea de a ne apropia de omul Caragiale. „În casa lui Caragiale, îmi spunea odată d. I. D. Gherea, când nu se dormea, se râdea perpetuu; inclusiv slugile, toată lumea o ținea dintr-un hohot de râs în altul. Cel care dădea tonul era, firește, marele umorist, mimul genial, care știa să împrumute toate graiurile și să imite pe toți, păstrându-și totodată originalitatea, cu reacțiunile ei atât de personale. Acest râs purta cuta unei deprinderi foarte vechi, a copilului fermecat de șotiile și snoavele unchiului său, Iorgu Caragiali; peste ea, viața își așternuse drojdiile, adâncind-o; în râsul bătrânului, surprindem însă și cordialul împotriva adâncii plictiseli, a «fleșcăirii», a «ipohondriilor», a «pesimismului». E și un tic nervos în acest râs permanent, după cum și plânsul melomanului trebuie să aibă un substrat fiziologic” (Șerban Cioculescu, Prefață la vol. Opere, VII, Corespondență, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1942, p. XXXII).

Pentru Victor Eftimiu, „Caragiale a fost un paradox. Mai mult ca oricine altul, el dezminte faimosul «stilul e omul». [...] Un cer de iarnă, limpede, oțelit e stilul său, iar omul a fost un uragan cu străfulgerări violente pe culmile norilor fantastici”. Experiența trăită, o întâlnire la Blaj, i se pare semnificativă tânărului de atunci V. Eftimiu: „...Și din lătratul îndepărtat al unui câine el a făcut o epopee, cu frânturi culese de pe toate tărâmurile. Vorbea cu fruntea îngândurată, cu ochii duși, inspirat. Căuta parcă să prindă icoane din vremuri și din zări îndepărtate, ascultând parcă un mag ce-i cânta simfonia aceea de cuvinte. Avea ceva profetic, fantastic, fantomatic în noaptea aceea de vară, la Blaj...” (La moartea lui Caragiale, 1912).

Ampla corespondență păstrată de la autorul Nopții furtunoase este însă cel mai elocvent document asupra omului Caragiale. Întrevedem aici civilitatea și eleganța, loialitatea, rigoarea, meticulozitatea, promptitudinea (răspunsurile la scrisori sau mesaje nu întârzie niciodată, ceea ce le cere, firește, și persoanelor cu care poartă dialog epistolar), nu o dată tonul protocolar și, deopotrivă, sensibilitate, căldură sufletească, finețe, „dragoste frățească”. Grija pentru stil, uneori cu subtilități de exprimare, rămâne suverană. Este util să amintim în context formulele de încheiere ale scrisorilor trimise de Caragiale, de la cele în stilul petițiilor adresate unui superior („Al dv. servitor”, „Al D-voastre plecat servitor”) la cele de tip afectiv („al tău prietin oricând din toată inima”, „al tău frate”, „frate mai mare”, „al tău vechi” „al vostru vechi”, al tău amic”, „de cœur”, „al dumitale, Nen-tu Iancu, Caragiale”) și mai ales la binecunoscutul „Fiți sănătoși și veseli” (cu variantele lui), adresat în unele scrisori familiei „domnului doc(k)tor Paul Zarifopol” (în cele 414 epistole către Zarifopol, formulele de început sunt și ele variate: „Coane Păvălucă”, „Iubite coane Păvălucă, „Stimate domnule Doctor”, în funcție de împrejurări și dispoziție). În tot acest corpus epistolar din care se deduc numeroase detalii biografice, fără îndoială, necesare înțelegerii și analizei operei lui Caragiale, există, mai presus de orice, însemnele complexității sufletești, atașamentul constant față de valorile umane, sociale, culturale și – lucru mai rar și poate nu foarte ușor de observat – fermitatea principiilor morale.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!