Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Fizica cuantică şi Dumnezeu (I)

Fizica cuantică şi Dumnezeu (I)

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 26 Iunie 2010

Marele fizician Newton susţinea că lumea este constituită din particule aflate într-o permanentă mişcare, această teorie fiind larg răspândită în secolul al XVIII-lea. În următorul secol, odată cu aprofundarea chimiei, aceste particule au fost identificate cu atomii din teoria lui Dalton, dar, în pofida acestui fapt, ipotezele lui Newton au continuat să se bucure de cea mai mare atenţie din partea majorităţii oamenilor de ştiinţă. Prin faptul că susţinea, în principiu, că orice sistem viitor poate deveni predictibil printr-o cunoaştere corectă a situaţiei sale prezente, teoria lui Newton era una deterministă. În acelaşi timp însă, era şi una reducţionistă, pentru că autorul ei susţinea posibilitatea deducerii comportamentului unui sistem din comportamentul părţilor sale componente. Nu în cele din urmă, era una realistă, întrucât admitea că teoriile ştiinţifice prezintă lumea aşa cum este ea în realitate, indiferent de implicarea observatorului. Toate aceste trei ipoteze, cu suportul lor cu tot, aveau să fie repuse în discuţie şi reevaluate în secolul al XX-lea, prin teoria cuantică.

De-a lungul istoriei sale, fizica a avut unele conflicte cu religia, chiar dacă nu atât de dramatice şi tăioase ca acelea ale astronomiei lui Copernic sau ale evoluţionismului lui Darwin. Cel mai semnificativ conflict a fost legat de relaţia dintre controlul exercitat de Dumnezeu asupra evenimentelor din lume, determinarea prezentă în legile naturale şi prezenţa hazardului sau întâmplării la nivelul cuantic.

Conflictele fizicii cu religia

La început, fizica lui Newton n-a afectat cu nimic convingerile religioase. Dimpotrivă, aproape toţi fizicienii secolului al XVII-lea erau practicanţi creştini, iar Newton însuşi credea că Dumnezeu ţine stelele ca să nu se prăbuşească prin forţa atracţiei gravitaţionale şi tot el intervine periodic pentru a corecta perturbaţiile planetare din sistemul solar. Dumnezeu juca un rol permanent, într-o lume condusă de legi. El nu numai că proiectase aceste legi, dar şi veghea ca ele să funcţioneze. În viziunea adepţilor teoriei lui Newton, pasivitatea materiei nu era un lucru neobişnuit; dimpotrivă, ea era consecventă cu ideile tradiţionale despre suveranitatea şi transcendenţa lui Dumnezeu şi contrazicea panteismul, astrologia, vitalismul şi alchimia, în care materia apare ca fiind mai activă (cf. Ian G. Barbour, Religion and Science: Historical and Contemporay Issues, Harper San Francisco, San Francisco, 1997, pp. 18-23).

Laplace, şi el adeptul teoriei deterministe, pretindea că, dacă am cunoaşte poziţia şi viteza fiecărei particule din univers, am putea calcula toate evenimentele viitoare. În acelaşi timp, însă, teza sa este una reducţionistă, fiindcă presupune că, prin cunoaşterea comportamentului celor mai mici părţi componente, am putea determina comportamentul tuturor entităţilor. Iată un exemplu concludent în această privinţă, pe care-l regăsim într-un scurt dialog între Napoleon şi Laplace: "Domnule Laplace, mi s-a raportat că aţi scris o mare carte despre sistemul universului, fără să amintiţi nimic de numele Creatorului?!", la care savantul i-a oferit celebrul răspuns: "Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză" (P.S. Laplace, A Philosophical Essay on Probabilities, Dover, New York, 1961, p. 4).

Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, Werner Heisenberg susţine ideea nedeterminării în natură. El e convins că lumea atomică posedă o serie de potenţialităţi, fiecare eveniment anume sau realizarea unei observaţii, într-o distribuţie de probabilităţi, reprezentând o chestiune care ţine în întregime de hazard. Omul nu este decât rezultatul unor cauze care nu au nici o idee despre ţelul lor, el nu e decât produsul "unei agregări accidentale de atomi" (B. Russel, Mysticism and Logic, Doubleday, New York, 1967, pp. 45, 54). Toate fenomenele pot fi reduse, de altfel, la legi ale fizicii şi chimiei, precum şi la felurite intervenţii ale hazardului: "Orice lucru poate fi redus la nişte interacţiuni mecanice simple evidente. Celula este o maşinărie. Animalul este o maşinărie. Omul este o maşinărie" (vezi J. Monod, Beyond Chance and Necessity, Vintage Books, New York, 1972, p. 180).