Repere şi idei
Floarea timpului pierdut

Floarea timpului pierdut

Alexandru Pripon, 24 Martie 2013

În imediata vecinătate a zborului majestuos se află căderea, bruscă şi umilitoare. În stricta proximitate a măririi aşteaptă decăderea. Clipa următoare ne poate aduce ridicarea sau prăvălirea, ambele întru percepţia acestei lumi, supuse dezumanizantei secularizări. Este nedrept, poate, să dăm în permanenţă vina pe secularizare, de parcă s-ar supune unei voinţe proprii, dincolo de noi şi de tendinţa noastră de a transcende realitatea înconjurătoare prin scufundarea absurdă întru concret. Până la urmă, totul depinde numai de trăirea momentului. Altfel spus, de felul în care acceptăm să concepem viitorul. Să îi acordăm atenţie pentru o perioadă cu adevărat lungă, nu doar cât se rostogoleşte un fir de nisip prin clepsidră.

Iar aici apare cu adevărat o mare problemă. Pe altarul clipei depunem cele mai neaşteptate eforturi, sacrificând cele mai nobile idealuri. Şi aceasta pentru a câştiga un premiu efemer ca însăşi atenţia pe care i-o acordăm. În preajma veşniciei, ne comportăm ciudat, alegând să ne legăm cu lanţuri, ca într-un protest televizat, de gardul ornamental unde s-a aşezat, pentru a-şi odihni aripile, pentru un moment, timpul. El va zbura, dar noi sperăm, copilăreşte, să rămânem pe loc.

Dinamica eternităţii, asemeni oricărei legi a firii, imuabilă, are acelaşi efect asupra omenirii, ca întreg, nu asupra fiecărei persoane, în mod diferit. De aceea, chiar dacă am striga, la fel ca Faust al lui Goethe, „Clipă, rămâi! Eşti atât de frumoasă!“, chiar dacă am izbuti, prin cine ştie ce procedeu, să păstrăm secunda, în detrimentul devenirii, timpul va trece, iar veşnicia îşi va continua parcursul. Există o singură diferenţă - uriaşă, e drept - între colecţionarii de clipe şi trăitorii conştienţi ai eternităţii întru divin: prezenţa lui Dumnezeu. Căci existenţa noastră după această viaţă va fi o continuare a tot ceea ce am acceptat, aici, ca vector călăuzitor.

Lumea în care trăim nu este o anticameră a veşniciei, aşa cum greşit înţelegem o exprimare metaforică, ci este chiar veşnicia - o mică, foarte mică parte a ei. Suntem nu doar martori, ci participanţi efectivi la desfăşurarea firească a eternităţii. Iar viitorul nu este ascuns în zările plăpând-îndepărtate ale acestui veac, ci în deplina înţelegere a rostului nostru, mult deasupra acestor rigole insalubre pe care le preferăm, paradoxal, unei fântâni cu apă curată.

Omul nu este un simplu căutător obosit al dumnezeirii, aşa cum am fi înclinaţi să credem, în lipsa unui reper. Este împreună-vieţuitor cu divinul, odată ce îşi asumă continuarea devenirii întru har, începută irevocabil - dar nu şi dusă până la capăt, aprioric, în contumacie - prin Sfânta Taină a Botezului. Această continuare a parcursului haric necesită mult efort şi dedicarea întregului nostru timp. O privire lucidă în perspectivă, o înţelegere a faptului că îndumnezeirea nu poate, nu trebuie să devină o preocupare limitată, haotic, de momente libere, pauze ori vacanţe. Atât de simplu, dar am izbutit, cumva, să transformăm totul într-un soi de mecanism complicat.

Răvăşite de ingenioasa sofistică postmodernistă, gândurile noastre tind să proiecteze imaginea unui Dumnezeu eminamente exterior, îndepărtat, rece şi străin, opus deşertăciunii - atât de atrăgătoare, prin stricta ei apropiere de simţuri, de plăcerea momentului, viciată evident de vinovata dependenţă pe care o hrăneşte, niciodată suficient: dependenţa de efemer. Sclavia clipei, proprietatea pătimaşă asupra unui fir de nisip din clepsidră.

Nimicul rămâne tot nimic, oricât i-am căuta un nume fistichiu şi modern ori o justificare. Iar edificiul pe care avem impresia că îl clădim, colecţionând clipe, este, din punct de vedere al devenirii umane, îngemănat cu nimicul. Pe nisipul uscat al clepsidrei încremenite într-o singură poziţie nu poate creşte decât floarea timpului pierdut...


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!