An omagial
Formularea finală a Simbolului de Credinţă

Formularea finală a Simbolului de Credinţă

Adrian Agachi, 27 Iulie 2010

Cel de-al doilea Sinod Ecumenic a constituit momentul prielnic pentru întregirea Crezului ortodox. Formarea acestuia a ajuns astfel la final, dar acceptarea sa de către majoritatea provinciilor imperiale s-a produs într-un timp relativ îndelungat. Cu toate acestea, este clar că în 381 s-a produs una dintre cele mai importante hotărâri prin formularea finală a Simbolului de Credinţă. Ne-am propus să descifrăm pe scurt momentele principale ale Sinodului al II-lea Ecumenic şi să discutăm amănunţit două dintre cele opt canoane emise de acesta.

Convocare şi probleme principale

Claudio Moreschinni explică pe scurt motivele convocării celui de-al II-lea Sinod Ecumenic: "Un Sinod Ecumenic pentru Orient, contemporan şi cu finalitate egală aceluia care trebuia să se ţină la Aquileia, în Occident, fusese dorit de Theodosius care - deşi îşi exprimase deja cu claritate poziţia filoniceeană în edictul promulgat la Tesalonic pe 28 februarie 380, stabilind că Ortodoxia consta în credinţa de la Roma şi de la Alexandria - voia oricum să-şi ratifice hotărârea într-o adunare mai adecvată. Un asemenea sinod ar fi trebuit să încheie definitiv controversele produse de arianism şi să condamne orice altă nouă erezie (de exemplu, modalismul lui Apolinarie); ar fi trebuit să rezolve şi alte chestiuni, precum aceea a episcopatului într-o reşedinţă importantă ca Antiohia, aprig disputat între episcopul legitim Meleţiu, susţinut de cvasitotalitatea niceenilor din Orient, şi Paulinus, care se bucura de simpatie în Occident" (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. II/1, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 130). Presupunerile cercetătorului italian sunt însă discutabile. Este greu de crezut că împăratul Theodosius I a dorit doar să îşi ratifice hotărârea de condamnare a arianismului şi avea nevoie de un Sinod Ecumenic în acest sens. Se putea mulţumi şi cu un Sinod local. Cert este că problemele existente la vremea respectivă cereau o rezolvare urgentă, iar cea mai bună formă de soluţionare a acestora se dovedea convocarea unui nou Sinod Ecumenic. Acesta urma să stabilească definitiv şi irevocabil calea corectă. Cu toate acestea, prea puţine probleme au putut fi rezolvate în această direcţie. Chiar şi convocarea unui Sinod Ecumenic nu a avut efectul scontat la început, ci pe parcursul următorilor 50 de ani. Spre exemplu, problema lui Meleţiu şi Paulinus a rămas oarecum netratată, aşa cum vom observa la analiza canonului V emis de Sinod.

Desfăşurarea Sinodului şi demisia Sfântului Grigorie Teologul

"Lucrările s-au desfăşurat în lunile mai-iunie 381 şi conducerea a avut-o iniţial episcopul de Constantinopol, adică Grigorie. Cu toate acestea, Grigorie de Nazians nu a reuşit să impună aprobarea propriilor idei care, uneori, în tentativa unei pacificări generale, lezau şi dreptul cuvenit altuia (de exemplu, al meletienilor)" (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. II/1, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 130). Deşi Sfântul Grigorie Teologul a fost cel care a condus desfăşurarea Sinodului Ecumenic, el nu a reuşit să se impună în faţa episcopilor egipteni. Acuzele acestora îl vor conduce în cele din urmă la demisie. Moreschinni consideră că lipsa de tact a Sfântului Grigorie de Nazians a făcut ca lucrările Sinodului să nu se desfăşoare la potenţial maxim. Este adevărat că Sfântul Grigorie a insistat mai mult pe probleme legate de dumnezeirea Duhului Sfânt şi mai puţin pe cele de natură juridico-administrativă. El nu a fost interesat nici un moment să îşi supraliciteze poziţia. Trecerea Constantinopolului drept un scaun episcopal semnificativ nu a fost privită cu ochi buni de episcopii egipteni, lucru care a dus la conflict administrativ. Pentru Sfântul Grigorie, aceste discuţii administrative au reprezentat probabil ceva inutil. Pe el îl interesa primordial recunoaşterea deofiinţimii Persoanelor Sfintei Treimi, şi nu orgoliile de moment ale câtorva conducători. Cert este că Sfântul Grigorie s-a retras din scaunul de episcop al Constantinopolului. "Văzând că, deşi conducea Sinodul, întâmpina dificultăţi tot mai mari, criticat, la sfârşit de episcopii egipteni pe care-i credea prieteni (în realitate apropiaţi lui Damasus, ostil lui, cum îi fusese şi lui Vasile, ca şi Constantinopolului în general), acuzat că ar fi încălcat canonul 15 de la Niceea, care interzicea abandonarea unei episcopii pentru alta (şi Grigorie abandonase Sasima pentru Constantinopol, chiar dacă la Sasima nu mersese niciodată pentru a-şi asuma funcţia respectivă), Grigorie, impetuos şi sensibil din fire, nu numai că a refuzat să mai ia parte la Sinod, dar nici măcar n-a vrut să mai rămână pe scaunul de la Constantinopol. Şi-a prezentat demisia împărătului Theodosius, care, deşi nutrea cea mai mare stimă pentru persoana sa, a acceptat-o, văzând că nu era posibil să susţină pe mai departe un episcop atât de lipsit de tact ca Grigorie" (p. 130) Considerăm că Moreschinni exagerează atunci când îl consideră pe Sfântul Grigorie lipsit de tact. Reamintim că Sfântul Grigorie nu era preocupat să întreţină o diplomaţie politică în Sinod. El dorea în primul rând clarificarea dogmei trinitare, şi nu aprecierea episcopilor prezenţi. În cele din urmă, însă, el a trebuit să demisioneze, dar a reuşit să transmită mai departe credinţa corectă. A fost cel mai important lucru realizat. "Grigorie declară că este obosit de polemici şi de lupte; renunţă la orice mărire lumească, lăsând ca unică moştenire după el credinţa neîntinată, pe care o apărase de atâtea ori." (p. 130)

Păstrarea credinţei de la Niceea

Încă din primul canon al celui de-al doilea Sinod Ecumenic se mărturiseşte o continuitate de credinţă moştenită de la Sinodul I Ecumenic. "Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au hotărât să nu se înlăture (schimbe, părăsească) credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci (credinţa) aceea să rămână tare şi să fie dată anatemei orice erezie, şi cu deosebire cea a eunomienilor, adică a eudoxienilor, şi cea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, şi aceea a sabelienilor, şi aceea a marcelienilor, şi aceea a fotinienilor, şi aceea a apolinariştilor" (arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 70, Canonul I). În timp, acest tip de canon iniţial va fi reluat şi la celelalte Sinoade Ecumenice. În primul rând erau respinse ereziile existente până la momentul respectiv, iar la urmă erau amintite şi cele proaspăt condamnate. În altă ordine de idei, se demonstra continuitatea de credinţă, fiind menţionate Sinoadele anterioare. Din acest canon mai putem afla care au fost ereziile condamnate la cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Este clar că principalele contribuţii în această direcţie se referă la condamnarea pnevmatomahilor (opozanţi ai dumnezeirii Duhului Sfânt) şi a apolinariştilor, care s-au dovedit periculoşi şi după perioada secolului al IV-lea.

Stabilirea dogmei Sfintei Treimi

Sinodul II Ecumenic, petrecut la Constantinopol în anul 381, a dus la clarificarea dogmei Sfintei Treimi şi la enunţarea formei finale a Simbolului de Credinţă. Sfântul Grigorie Teologul a fost principalul exponent al acestui Sinod, dar singura sa reuşită notabilă şi, de altfel, cea mai importantă a Sinodului a fost să argumenteze părerea corectă, care a şi fost adoptată, în privinţa celor două chestiuni menţionate anterior. De asemenea, în primul canon emis, Sinodul II Ecumenic recunoaşte o legătură de credinţă cu primul Sinod Ecumenic, constituind astfel un fir roşu al credinţei transmise în cursul secolelor. Ne vom concentra în cursul materialelor ulterioare asupra contribuţiei Sfântului Ambrozie şi a Fericitului Augustin la interpretarea şi apărarea Simbolului de Credinţă.

Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au hotărât să nu se înlăture credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci aceea să rămână tare şi să fie dată anatemei orice erezie, şi cu deosebire cea a eunomienilor, adică a eudoxienilor, şi cea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, şi aceea a sabelienilor, şi aceea a marcelienilor, şi aceea a fotinienilor, şi aceea a apolinariştilor."

(Canoanele Bisericii Ortodoxe)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!