Lumina literară şi artistică
Fragment din romanul "Toate zilele lumii" (în lucru): De vorbă cu caii

Fragment din romanul "Toate zilele lumii" (în lucru): De vorbă cu caii

16 August 2015

Avea o căruță cu roți de lemn Petre, cu toate că trecuse de ani buni vremea acestor căruțe.

Pusese un polog de trifoi în șușleț și Fănuță stătea tolănit pe trifoi. Caii mergeau la pas, așa că se putea uita în voie la casele ce le ieșeau în cale. Nu-și mai amintea când le privise ultima oară din mersul căruței.

De atunci însă și până acum se întâmplase ceva cu ele. Deveniseră mai mici. Atât de mici încât se gândea dacă satul în care se născuse și crescuse nu era cumva unul de jucărie. Cu oameni de jucărie, a căror viață era și ea de jucărie. Tot așa și moartea. Totul, dar absolut totul era de jucărie acolo. Asta însemna că și el. Și căruța în care se afla. Și caii de la căruță. Mai puțin biciul cu care Petre atingea caii.

-Nu ți-e milă de ei? l-a întrebat.

-Îmi este. Dar n-am încotro.

-Cum așa? a spus el mirat.

-Dacă nu-i croiești din când în când pe spinare se lasă pe tânjeală. Așa au fost învățați de mici. Uite, îi las în voia lor și-ai să vezi cum încep să tragă în dorul lelii căruța. Cam cum se întâmplă cu noi, românii, după revoluție. Am fost învățați cu biciul și acum se pare că ne lipsește!

Se auzea călcătura rotundă a roților prelingându-se prin țărână până departe, în inima pământului.

Petre se minuna cu voce tare de faptul coacerii grâului, ca și cum atunci vedea pentru prima oară așa ceva.

Și-au mers, au tot mers, până au simțit că începe să se facă seară.

-Știai că și caii plâng? l-a auzit dintr-odată pe Petre întrebându-l.

-Caii? Nu cred! a clătinat el din cap. Oamenii sunt singurele ființe care fac asta. Bărbații mai puțin, femeile mai mult.

Cam de 1,4 ori pe lună ei. Și de 5,3 ori ele.

Știa toate astea dintr-un articol pe care-l citise recent. La copii plânsul este cordonul ombilical acustic prin care comunică în primul an de viață cu mamele. Tot prin intermediul lui comunică și mamele cu copiii, dar mai târziu, în ultimii lor ani de viață. Deci la om, plânsul este un lucru folositor!

Era concluzia la care ajunsese, în urma celor citite, găsind însă de cuviință că e mai bine să nu-i vorbească despre ea celuilalt.

-S-a întâmplat în două dăți, zise Petre, care mâna caii din picioare.

-Ce? tresări el.

-Să-i văd plângând. În iarnă, când s-a spart colectivul, a fost a doua oară. Era cât p-aci să-i cumpere unul și să-i ducă la oraș să-i facă salam. Imediat ce-am aflat, m-am dus acolo într-un suflet. De caii mei, am spus, nu se atinge nimeni.

Chiar dacă aparțineau în acte colectivului, ei erau de fapt ai mei. Și nu fiindcă munceam de o viață împreună, ci pentru că se trăgeau din murgii cu care intrasem în colectiv. O iapă și un armăsar, pe care i-am ținut ascunși în pădure atunci când s-a spus că nu mai e nevoie de cai, de vreme ce au apărut pe lume tractoarele. Să fi rămas numai cu spusul era bine. Dar au început să-i omoare. Ce să-i mai urce în camioane și să-i ducă la abator? Îi căsăpeau chiar acolo, în spatele grajdurilor. Se ocupa unul Cocostel de asta. Îi izbea cu securea direct în moalele capului. Le crăpa țestele ca pe buturugi! Atunci a fost prima oară.

Am văzut și oameni și cai plângând. Nici nu știi ce nenorocire a fost.

Calul e rudă cu omul fără să fie om. Cum să rămâi ca o stană de piatră când îl vezi rugându-se cu privirea de tine să nu-l lași singur, să faci ceva să-l salvezi?

A doua oară, cum îți ziceam, a fost atunci când s-a spart colectivul. Cred însă că plângeau de bucurie. Sau nu mă crezi? Întreabă-i și-o să vezi c-așa a fost!

Cum să nu-l creadă? Îl credea, deși i-ar fi plăcut totuși să-i întrebe. Numai așa, ca să-i audă vorbind! Nu ți se ivește oricând prilejul să stai de vorbă cu caii! Știa că n-o să mai apară niciodată o asemenea ocazie. Se întâlnise doar atunci cu ea. Altădată, n-avea să mai fie, așa cum nu fusese nici înainte, cu toate că, până să plece din sat, văzuse zilnic zeci de perechi de cai trecând prin dreptul porții lor. Îndeosebi iarna, când erau înhămați la sănii. Îi petrecea până departe cu privirea, simțind cum îi vine să moară de drag. I se părea că săniile vin dintr-un veac îndepărtat, nu din cel în care se aflau. Și că exista o singură iarnă, una în care, indiferent de vârsta ce-o aveau, oamenii deveneau cu toți copii. Și iarna aceea călătorea prin timp purtată de sănii. Doar caii și ninsorile se schimbau. Venea mereu aceeași iarnă, care, deși foarte veche, își făcea cât se poate de bine meseria. Iar meseria ei consta în punerea la un loc a copilăriei fiilor cu copilăria părinților și cea a bunicilor.

Săniile treceau atât de repede pe drum, încât lui i se părea că sunt năluci. Dacă n-ar fi fost zurgălăii, ce umpleau văzduhul cu clinchetul lor, n-ar fi crezut că săniile există cu adevărat. Apoi, când se limpezea cerul, le vedea plutind pe deasupra satului. Așa de mari erau zăpezile pe atunci!

Ori poate caii aveau niște aripi secrete, se ridicau cu sănii cu tot de la pământ și, fâl, fâl, goneau prin aer razant cu streșinile caselor!

Se împliniseră douăzeci de ani de la plimbarea aceea cu căruța și poate încă o dată pe atâta de când văzuse ultima sanie zburând.

Săniile își dormeau somnul de veci în cimitirul de sănii!

Caii în cimitirul de cai! Dacă nu cumva se folosiseră de aripile lor secrete și zburaseră îndărătul timpului, într-o țară unde era iarnă mereu. Și iarna, și vara, adică. Ceea ce însemna că-n țara aceea se nășteau tot timpul copii!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!