Analiză
Frica, însoțitorul nostru de la leagăn la mormânt

Frica, însoțitorul nostru de la leagăn la mormânt

30 August 2015

Prieten, indicator al unei posibile vindecări, dar și dușman teribil, frână benefică în drumul spre o (pre)vizibilă prăpastie, sau blocaj în calea trăirii vieții, frica este însoțitorul nostru de la leagăn până la mormânt. Vom intra, în cele ce urmează, în sânul fricii, recunoscând fără teamă că nu putem epuiza acest subiect, dar măcar ne strângem curajul pentru a urca în același ring cu el. În definitiv, ne știm, practic, dintotdeauna.

Începutul istoriei noastre personale se află în micul paradis care era pentru noi pântecele matern. Acolo toate nevoile ne erau satisfăcute pe loc, fără amânări, deci fără suferință, astfel că frica de a căpăta alte și alte suferințe nici nu apăruse. Odată cu naște­rea, deci cu intrarea într-o lume nouă, în care nevoile nu ne mai erau automat satisfăcute, odată cu primele interdicții, amânări și pedepse și, deci, dureri (înțăr­carea fiind cea dintâi sursă de nefericire, dar obligatorie pentru dezvoltarea omului ca om – în cultură, în cadrul societății), a apărut și frica de a căpăta alte dureri.

Pentru o lungă perioadă de timp, copilul este complet dependent de cineva, însăși existența sa biologică atârnând de un altul. Această realitate ne face încă de la început foarte sensibili la orice schimbare exterioară (în dispo­ziția părinților, spre exemplu), și orice îndepărtare, respingere, răsteală, smucitură, ne pune în legătură cu perspectiva anihilării noastre ca indivizi, cu moartea. Și așa începe un „joc” de a ghici ce așteaptă un altul de la noi și cum să procedăm astfel încât acel altul să nu ne facă să resimțim frica primară de părăsire, de anihilare, de moarte.
Întreaga educație în cadrul culturii (adică a unor norme sociale, de grup, oricare ar fi spa­țiile în care acestea funcționează - trib african, grup de eschimoși de la Polul Nord sau megapolisurile modernității) ne pune în situația de a trăi într-un set de reguli, sub permanenta amenin­ța­re a primirii unor pedepse în cazul încălcării lor.
A fi sau a părea că suntem cumva – un cumva prestabilit, pe care noi îl învățăm, îl asimilăm - ne aduce „binele” – accepta­rea socială, nota mare la școală, iar frica se insinuează de câte ori nu ne putem (sau doar ni se pare că nu ne putem) ridica la acele standarde. De aici până la a nu mai îndrăzni, ca adult, nimic nou, la frica de a iubi după ce ai fost dezamăgit, la frica de a nu-și retrage șeful de la serviciu aprecierile care te privesc, la teama de a ne schimba ocupația sau felul de a fi în lume și la multe alte frici nu e decât un pas, pe care unii, din păcate, îl fac. Vom reveni la aceste aspecte.

Frica în Vechiul și Noul Testament

Pe frică se baza cam toată pedagogia din vremea când oamenii trăiau după Vechiul Testament. „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, sub acest spectru stăteau relațiile dintre oameni. O pedagogie potrivită - după hotărâre divină - cu nivelul de spiritualitate al oamenilor de atunci. Facerea de rău era stăvilită de frica de alt rău. Puterea, forța lui Dumnezeu erau în centrul viziunii omului despre divinitate. Ele prevalau asupra oricăror alte aspecte ale Dumnezeirii. Sodoma și Gomora, Potopul, pedepsele prin calamități asupra egiptenilor, toate sunt din sfera felului Divin de a îndrepta lucrurile prin pedeapsă. Odată cu Noul Testament, accentul a căzut pe o altfel de înfruntare, înfruntare intra­psihică în primul rând, cea dintre pornirea (instinctivă) de a plăti răul cu rău și dorința asumată de a renunța la această rețetă, în baza credinței într-o realitate superioară, cea a iubirii. În Noul Testament, dușmanul nu mai este înțeles ca fiind un om din afară, ci dorința de a-l judeca, de a face rău, din tine însuți.
Îndemnul de a pedepsi răul cu un rău proporțional și analogic din Vechiul Testament s-a schimbat în îndemnul de a „ierta de șaptezeci de ori câte șapte”, de a „iubi aproapele ca pe noi înșine”, de a nu „răsplăti răul cu rău” și de „a-i iubi pe vrăjmașii noștri”, căci „și vameșii își iubesc prietenii”.
Hristos ne îndeamnă să ne trăim frica, să ne-o asumăm (vârful asumării fricii fiind acceptarea voluntară a sacrificiului. „Cine va vrea să-și scape sufletul, acela și-l va pierde”, „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”, nu să scăpăm de frică găsind vinovați, judecându-i și pedepsindu-i.
Instaurarea fricii are arhicunoscute valențe oarecum educative, știute de oricine are copii. Mai ușor se învață un copil prin­tr-o urecheală să nu-și mai tragă surioara de păr, decât prin dis­cuții îndelungi, purtate cu price­pere și miză terapeutică. Problema este că nu totdeauna frica îndepărtează răul, ci uneori îl ascunde de ochii lumii, chiar potențându-l.

Remediul fricii este îmbrățișarea ei, asemenea lui Hristos pe Cruce

Rea și generatoare de suferin­ță și stagnare spirituală este frica de Dumnezeu greșit înțeleasă, blocantă, paralizantă, cea care te face ca înainte de orice să ai ne­sfârșite dubitații, indecizia să paralizeze orice pas pe care vrei să-l faci. De asemenea, greșită este și viziunea de tip new-age, hippie, într-un Dumnezeu numai iubire, lipsit de atributul dreptății, deschizând astfel calea omului spre tot felul de erori și chiar crime.
Dreapta socoteală este crucială în a respecta voia lui Dumnezeu, a recunoaște că Acesta manifestă în același timp atât iubirea, cât și dreptatea Sa față de făptura mâinilor Sale. Să ne aducem aminte că la Dumnezeu nu este părtinire și El se descoperă prin revărsarea de dragoste și bucurie. Am fost lăsați cu liber arbitru, având oarecum chiar o datorie de a ne înfrupta din dragostea și fericirea Tatălui nostru.
Duhovnicii și psihoterapeuții experimentați se întâlnesc adesea cu cazuri de oameni blocați în evoluție, nefericiți, bolnavi, prin faptul că frica de a trăi îi paralizează. Groaza de a păcătui îi face pe unii să nu-și mai trăiască sexualitatea în mod sănătos, firesc, fericit, în cadrul unei familii, frica de a nu greși (de a nu primi critici, respingerea ce­lorlalți) îi face pe alții (fie atei sau credincioși) să stagneze în activități care le generează multă durere, spre exemplu nu se mai pot muta dintr-un serviciu, din­tr-un cartier, dintr-un fel de a fi în lume.
Nenumărate par a fi fricile omului, însă acestea pot fi reduse la patru mari teme, frici universale să le spunem: frica de a te autodărui (de a iubi, de a te îndrăgosti), frică ce este trăită ca pierdere a sentimentului de „eu”, ca dependență; frica de a deveni matur, pe picioarele tale (resim­țită ca pericol generat de pierderea protecției pe care o ai alături de alții, de grup); frica de schimbare (resimțită ca nesigu­ranță, ca lipsă de certitudini asiguratoare); frica de „trebuie”, de a te încadra în anumite norme generale (resimțită ca pierdere a libertății personale).
Atât credința creștină, cât și psihoterapia modernă au același remediu pentru a scăpa de frică: trăirea ei conștientă, eventual înțelegerea sensului ei, asumarea ei, îmbrățișarea ei. Cel mai înalt exemplu al acestei atitudini îl avem în episodul dinainte de răstignirea lui Iisus, când Acesta a simțit frica, s-a rugat Tatălui Ceresc „de este cu putință să treacă de la el paharul acela”, să fie scăpat de chinurile care urmau, dar „facă-se Voia Ta și nu voia mea”, adică a asumat-o complet.
Nu avem un Iisus care nu simte frica, vreun erou, ci mai mult decât atât: un om desăvârșit și Fiu de Dumnezeu deplin, care a simțit frica exact ca orice om, și-a dorit să fie scutit de durerile de care îi era frică, dar, finalmente, le-a acceptat, în baza încre­dințării în Cineva, în Tatăl Ceresc.
Cu orice frică la fel, fie că este înțeleasă în cauzele ei, fie că nu, omului îi este recomandat să o trăiască, să o pună în lucrare, să nu fugă de frică, să nu-l paralizeze frica de frică, ci să meargă înainte chiar cu frica în sân dacă e nevoie, să iubească, să ierte, să spere, să riște conștient și calculat, să lase unde e de lăsat, să țină unde este de ținut, să lupte când e de luptat, să renunțe când e de renunțat, să suporte conștient durerea când vine și să privească departe, încredințat în Cel de care plin e Cerul și Pământul, în Cel de dincolo de moarte.


Galerie foto:
 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!