Memoria Bisericii
Generalul Ioan D. Arbore, creştinul sub persecuţia comunistă

Generalul Ioan D. Arbore, creştinul sub persecuţia comunistă

Adrian Nicolae Petcu, 22 Noiembrie 2017

S-a născut la 23 februarie 1892 în familia preotului Petre Arbore din Cucuteni, judeţul Iaşi. Tatăl său, primind în slujire parohia din Sarinasuf, judeţul Tulcea, se va muta cu familia în această locali­tate. A urmat cariera militară, studiind la Şcoala militară de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1909-1911) şi Şcoala superioară de război (1919-1920). A fost înaintat la gradul de general de brigadă în 1941 şi de divizie în 1944. În 1939 a ocupat postul de prefect al judeţului Putna.

Din 1943, a fost subşef de stat-major, iar între 14 iunie 1943 şi 23 august 1944 a ocupat postul de subsecretar de stat pentru Aprovizionarea Armatei şi Populaţiei Civile. În timpul operaţiunilor militare de pe frontul din est, generalul Ioan Arbore s-a remarcat mai ales la cucerirea Odesei. Generalul Corneliu Dragalina, comandantul Corpului 6 Armată, îl caracteriza astfel: „Fire optimistă, cu încredere în sine şi în trupele ce le comanda, pe care le-a îmbărbătat tot timpul în primele linii, generalul Arbore a arătat deosebit dinamism şi curaj în ultimul atac asupra Odesei şi a fost printre primii care au pătruns în oraş”. La Cotul Donului era considerat „model de conştiinţă, zel şi devota­ment”.

După instalarea guvernului comunist, la 24 martie 1945, generalul Arbore a fost trecut în rezervă. În aprilie 1946, a fost arestat prima dată, apoi în septembrie 1946, sub acuzaţia de fost membru în guvernul antonescian, în calitate de subsecretar de stat, unde participase la 17 consilii de miniştri, în care s-au hotărât, printre altele, „continuarea războiului antisovietic” şi „aservirea economică a României intereselor Germaniei hitleriste”, culpe care se încadrau în art. 2, al. a din Legea nr. 312/1945, privind „pedepsirea celor vinovaţi de dezastrul ţării”. Prin Decizia nr. 27 din 6 februarie 1948 a Curţii de Apel Bucureşti, generalul Arbore a fost condamnat la 10 ani de temniţă grea. După condamnarea definitivă, a ajuns în gulagul românesc.
A cunoscut închisorile Aiud (noiembrie 1948), Jilava (martie 1953) şi Văcăreşti (octombrie 1954). Despre comportamentul lui Ioan Arbore în puşcăria comunistă, avem informaţii de la fostul deţinut politic Atanasie Berzescu, care l-a cunoscut în anul 1950, în penitenciarul din Aiud: „Din povestirile generalului Arbore am înţeles multe lucruri. Era fiu de preot, ceea ce s-a şi văzut în comportamentul lui. Se ruga tot timpul în celulă. Privea lumea din jurul lui cu multă îngăduinţă şi dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei din apropierea lui, ca pe nişte copii. La rându-ne, fiecare din noi ne-am istorisit trecutul nostru, cu toate neajunsurile şi păţaniile noastre. Generalul Arbore şi-a petrecut copilăria în Dobrogea, în apropierea Deltei, la Sarinasuf, unde tatăl său era preot. [...] Ne povestise multe despre el, cu lucruri bune şi frumoase. Avea o bibliotecă mare şi temeinică, de peste 10.000 de volume. Era un om de mare sensibilitate. Spre deosebire de aproape toţi cei cu care el a lucrat afară, în mari funcţii de stat, era de o deosebită modestie. El credea cu toată căldura în Dumnezeu. A murit la Jilava îngrijind bolnavii. Le spăla rufele de pe ei, murdare de atâta boală, rugându-se lui Hristos. Nu ştiu cum o fi fost în libertate, dar aici în temniţă L-a găsit pe Dumnezeu. A fost un om de o mare ţinută morală. Nu l-am auzit odată bârfind pe cineva. De câte ori Nicolae Mareş se mai scăpa de mai vorbea de rău pe cineva, el îi spunea: «Măi Nicolae, măi, nu vorbi cu păcat de oameni, că numai Dumnezeu ştie ce-o fi fost în sufletul lor de-or fi greşit. Nici noi n-am fost mai buni». Adeseori ne povestea despre lucruri din copilăria lui, de felul cum a reuşit să răzbată în viaţă. A parcurs drumul, în cariera lui de ofiţer, de la sublocotenent şi până la gradul de general prin puterile lui, fără să fi fost ajutat de cineva din afară. […] În fiecare zi, generalul Arbore se ruga cu multă căldură, stând pe prici la locul lui. Senin, le primea pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodată nu l-am auzit văicărindu-se. Ca dreptul Iov, mulţumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla”.

Virgil Maxim avea să-l întâlnească pe generalul Arbore în anul 1954, în penitenciarul Văcăreşti. Acesta relatează în memoriile sale ultimele clipe din viaţa generalului Ioan Arbore, trecut la cele veşnice pe 24 decembrie 1954: „L-am cunoscut şi pe generalul Arbore, descendent din familia hatmanului Arbore. Acuzat de crimă de război, îşi ispăşea pedeapsa, deşi era grav bolnav, hipertensiv. Fusese adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi la dispoziţia Securităţii, în vederea şantajului, pentru obţinerea unor declaraţii compromiţătoare în schimbul tratamentului medical. Era un bărbat frumos, deşi anii de suferinţă îl marcaseră puternic, era de o înaltă ţinută şi demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepoţilor ultimele lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, neam şi ţară. […] Într-o sâmbătă, noi, cei mai tineri şi mai în putere, făcuserăm curăţenie prin toate saloanele şi spre seară ajunseserăm la cel mai mic, de vreo opt paturi, în care se afla şi generalul Arbore. A vrut să-şi spele singur noptiera. Am insistat să o lase pe seama noastră, dar n-a cedat. Apoi, obosit, s-a întins în pat. După zece minute, în timp ce vorbea cu noi, şi-a dus mâna la tâmplă: «Ah, ce durere de cap!» Când am voit să-i punem o compresă, capul i-a alunecat pe pernă. Avea peste şaptezeci de ani. Am aprins o lumânare (aveam întotdeauna la noi un căpătâi de lumânare, de la infirmerie) şi-am plâns cu toţii. Am anunţat miliţianul de pe secţie şi el a înştiinţat administraţia. După o oră au sosit zece ofiţeri şi doi medici care au confirmat decesul. Ofiţerii au ordonat să se facă autopsia cadavrului”. După hăcuirea trupului, generalul Ioan Arbore a fost înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri” din Capitală.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!