Interviu
„George Enescu a fost un om religios“

„George Enescu a fost un om religios“

Gheorghecristian Popa, 12 Martie 2010

George Enescu este cel mai mare compozitor al românilor, emblema noastră muzicală în Europa şi în întreaga lume. Cam în cuvintele acestea s-ar exprima, pe scurt, orice român care cunoaşte şi apreciază cât de cât valorile neamului său. Întrebarea este: Doar atât a fost George Enescu? Personalitatea lui George Enescu a fost una complexă şi a avut, mai înainte de toate, o latură religioasă foarte pronunţată, care se face transparentă în însăşi muzica lui. Acum 74 de ani, în ziua de 13 martie, a avut loc, la Opéra Garnier din Paris, premiera mondială a operei Oedip, una dintre creaţiile enesciene care conţin cele mai multe elemente specifice cântărilor ortodoxe. Despre profilul religios al lui George Enescu şi despre integrarea muzicii bizantine în creaţia enesciană ne vorbeşte prof. univ. dr. Vasile Vasile, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.

Domnule profesor, a fost George Enescu un om religios? În ce raporturi se află creaţia sa cu spiritualitatea ortodoxă?

În afara faptului de a fi un muzician de excepţie, George Enescu a fost şi un om religios deoarece avea în codul său genetic elementele credinţei ortodoxe, descinzând, pe ambele ramuri, maternă şi paternă, din familii de preoţi. Ambele familii erau mari iubitoare de muzică, iar bunicul genialului muzician, Enea Galin, devenit Enescu, a fost un protopsalt de excepţie al comunei Zvoriştea. Bunicul după tată, preotul Gheorghe Enescu, din Zvoriştea, a învăţat psaltichia la Mănăstirea Vorona, slujind 15 ani ca diacon şi alţii 37 ca preot, având „o voce îngerească de tenor prim“, după cum îl descrie un biograf. Fiul lui Gheorghe Enescu, Costache, a urmat cursurile seminarului întemeiat de „Veniamin Costachi“, vestită citadelă a psaltichiei din Moldova secolului trecut, străjuită de mari psalţi aduşi de Mitropolitul Veniamin Costachi tocmai de la Constantinopol. Bunicul după mamă a fost preotul Ioan Cosmovici, din târgul Mihăileştilor, înzestrat şi el cu darul cântărilor, pianist, chitarist amator şi semnatar al unui preţios manuscris muzical bizantin din anul 1843. Ambii părinţi s-au dovedit în primul rând buni creştini, având o dotare muzicală excepţională, buni cunoscători ai cântărilor liturgice. Costache Enescu a fost primul care a întrerupt firul generaţiilor de preoţi, neputând, din cauza unei boli, să termine seminarul. El a devenit învăţător şi dirijor de cor, rămânând însă în continuare un „om bisericos, care cunoştea la perfecţie tipicul şi psaltichia“, după cum susţine Nicolae Hodoroabă. Mama, Maria Cosmovici, a fost de asemenea o femeie foarte religioasă, ducându-şi copilul deseori la Biserica Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Datele concordă cu „Amintirile lui George Enescu“, consemnate de Bernard Gavoty, căruia îi mărturisea că „mama era, ca şi tatăl meu, dintr-o familie de preoţi ortodocşi“, adăugând: „Iată-mă, deci, de două ori pecetluit: ca om al gliei şi ca mistic. Pământul şi religia au fost cele două divinităţi ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios, într-un anumit fel. (...) Şi dacă sentimentele mele religioase s-au schimbat cu timpul, am păstrat totuşi cucernicie faţă de religie, de tot ce este vrednic de ea.“

La vârsta de 12 ani, el a participat la săvârşirea Sfintei Liturghii, în biserica din Zvoriştea, săvârşită de bunicul său, apreciind la sfârşit: „Am luat parte la o slujbă săvârşită de bunicul şi am rămas extaziat de frumuseţea serviciului... Eram atât de transporta, încât mă închipuiam să văd dacă într-adevăr sunt lângă altar ... O aşa slujbă bisericească n-am pomenit şi o voi ţine minte toată viaţa.“ După cum mărturisea o rudă de-a sa, Alexandru Cosmovici, întors la Cracalia, Enescu „dibuia transpunerea la vioară a cântării bisericeşti auzite, care avea într-însa sunete intermediare ce-l interesau şi voia să vadă ce efecte se pot scoate din folosirea acestora“.

„Crezul enescian este bazat pe credinţă şi omenie“

Totuşi, la un moment dat, George Enescu afirma că „Religia mea este muzica; muzica este pentru mine adevărata religie“. Au fost cumva şi momente în care compozitorul de geniu a ajuns la substituirea religiosului cu artisticul?

Nu. Categoric nu. A făcut într-adevăr această afirmaţie, dar este doar o formă poetică, o exprimare metaforică şi având o singură direcţie - aceea de a face din muzică nu un hobby, nu o plăcere, ci o activitate ce se situa în zona religiosului. Cuvinte ca acestea, doar luate trunchiat, pot fi înţelese în sens negativ. George Enescu este un om religios şi are momente când recunoaşte aceasta în mod deschis. Faptul că el spune că „Religia mea este muzica“ nu înseamnă că făcea din muzică echivalentul religiei. Pentru Enescu, religia nu este doar o zonă a teoreticului, fie el şi teologic, ci este un mod de a trăi şi de a crea, de a asocia iubirea cu generozitatea şi de a realiza mult-dorita triadă Adevăr-Bine-Frumos, aceasta însumând cunoaşterea şi iubirea şi echivalând cu cea mai pură bucurie. Arta este ridicată astfel la nivel teologic, deoarece a cânta echivalează cu a iubi. Crezul artistic enescian este dominat de ideea că fără credinţă şi omenie nu există artă. De aici nu este decât un pas până la armonizarea religiosului cu artisticul, considerând că esteticul şi eticul sunt complementare teologicului şi filosoficului, în viaţa şi în concepţia sa putându-se decela elemente clare ale sentimentelor religioase şi ale dimensiunii româneşti a existenţei.

Citind cu atenţie corespondenţa muzicianului, se pot găsi pretutindeni declaraţii explicite şi repetate ale mărturisirii religiozităţii sale şi ale credinţei în Dumnezeu. Vorbind, de exemplu, cu celebra actriţă Eleonora Duse (despre care se ştie că nu s-a gândit la Dumnezeu până nu l-a ascultat pe George Enescu cântând), marele muzician declara: „Aceasta mă bucură, că eu pot comunica cu bunul Dumnezeu, cu muzica mea, pentru că eu sunt un om profund religios, cred, sunt un simplu şi umil credincios, dar dintre cei mai fervenţi, toate le fac cu credinţă şi iubire pentru El.“ În testamentul său din 1945 şi-a exprimat foarte clar dorinţa de a fi înmormântat creştineşte, adăugând cu creionul pe spatele plicului sigilat, lăsat lui Romeo Drăghici: „Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă, în schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri. George Enescu, în 14 iulie 1945.“ El a fost un om religios în accepţiunea obişnuită a cuvântului. Nu a fost nici ateu, nici nu a fost habotnic în credinţă, ci avea o credinţă firească.

În ce măsură se reflectă această concepţie, vădit creştină, în creaţia şi în activitatea enesciană?

Trebuie menţionat dintru început că Enescu nu a cunoscut muzica bizantină şi nici preocupările în domeniu. El a cunoscut muzica bizantină în comunitatea în care trăia. Nu cunoştea semnele, nu era un practicant, dar nu era nici străin de această muzică, pentru că din copilărie l-au impresionat sonorităţile. Aceste coduri ale muzicii bizantine existau în „cutiuţa“ lui, în codul său genetic şi au evoluat în timp, aşa încât toată creaţia lui a devenit impregnată de elemente bizantine. El a aplicat-o în creaţiile sale, cum s-ar spune, „după ureche“. Categoric, este efectul genialităţii. Asta face omul de geniu: trece dincolo de teoretizare. Aşadar, intuiţia sa de geniu şi contactele din copilărie cu muzica bizantină explică prezenţa numeroaselor elemente specifice muzicii bizantine în creaţia sa.

La 8 ani a compus „Mică bucăţică bisericească“

Deşi atras de universul creaţiei muzicale practicate în serviciile de cult ortodoxe, de ethosul ei, de profundele sale semnificaţii spirituale, de universul ei infracromatic, Enescu a tot amânat proiectul scrierii unei lucrări strict religioase, şi aici mă refer, în special, la intenţia sa de scrie o „Liturghie în caracter bisericesc“. În general, religiosul în opera lui Enescu nu a avut o formă explicită, ci una implicită, deoarece religiosul era inclus în mentalitatea sa, în universul său spiritual. Nimeni nu poate declara că o anumită lucrare a lui Enescu este cu caracter strict religios.

În ceea ce priveşte creaţia propriu-zis enesciană, trebuie pornit de la faptul că sentimentele religioase sunt omniprezente în creaţia sa, dar aici se impune să adăugăm şi alte lucrări cu conţinut religios explicit. Încă din copilărie este amintită „Piesa religioasă în Sol major pentru pian“, intitulată şi „Mică bucăţică bisericească“, pe care a scris-o în jurul vârstei de 8 ani, lucrare apreciată de el însuşi, spre sfârşitul activităţii, ca element de legătură cu divinitatea. Printre încercările pregătitoare operei Oedip, sunt amintite şi câteva lucrări cu tematică religioasă, în general biblică: oratoriul „La fille de Jephté“, scena lirică „La vision de Saul“, legenda „Ahasverus“ şi chiar „Kyrie din Missa în sol minor“. Explicaţia numărului mic de lucrări religioase nu trebuie căutată în ceea ce s-ar putea numi renunţarea la convingerile sale ortodoxe.

Tehnic vorbind, care sunt elementele specifice muzicii bizantine întâlnite cel mai frecvent în opera enesciană?

Problema integrării ethosului muzicii religioase bizantine în creaţia enesciană necesită multe investigaţii şi aprofundări, pentru eliminarea controverselor, confuziilor şi exagerărilor. Este o certitudine de la care trebuie pornit: Enescu nu a folosit citate din această muzică, ci a trecut direct la crearea de material melodic „în caracter bizantin“. El nu stăpâneşte teoria şi semiografia muzicii bizantine, dar cu memoria sa fenomenală a reţinut elementele definitorii ale acestei muzici, unele fiind comune celei populare. În diverse opere face uz de scările bizantine şi de discutatele „ftorale nisabur“, muştar, hisar, agem, care - de fapt - constituie condimentele cele mai fine ale aliajului melodic rezultat prin modularea în diferite scări şi ehuri şi care nu există în sistemul muzical occidental. Universului sonor specific scărilor bizantine i se vor adăuga caracterul monodic, forma improvizatorică, străjuită de cadenţele tipice pentru anumite tipuri de cântări, melodia deschisă şi continuă, heterofonia şi isonul ca principale elemente definitorii. Fără doar şi poate, el utilizează nişte microtonii care nu puteau fi luate decât din muzica bizantină. El avea şi intuiţia aceasta a compartimentării tipurilor de glasuri şi putem spune că glasurile enarmonice sunt principalele furnizoare de sferturi de ton. În creaţia lui se găsesc şi intonaţiile cromatice. Acestea nu sunt citate de el, dar scările acestea nu există în muzica europeană, ci doar în muzica bizantină. Isonul, de exemplu, îl întâlnim în cântarea preoţilor din „Poema română“, creaţie de hotar nu numai în catalogul compozitorului, dar şi al muzicii româneşti. În aceasta, isonul apare într-o formă foarte apropiată de cea întâlnită în muzica liturgică ortodoxă, cea care nu acceptă polifonia, nici armonia şi nici acompaniamentul orchestral sau instrumental. Însoţirea de sunete de clopot repetă tradiţia Axionului, imn închinat Maicii Domnului, cântat la Liturghie, pe fundalul clopotelor, iar isonul se impune ca o ipostază a monodiei încredinţate vocilor de bărbaţi, alternând cu forme antifonice de prezentare a melosului conceput în stil bizantin. Tot în cântarea preoţilor a folosit, de exemplu, scara glasului V, care merge în urcare cu Si natural şi în coborâre cu Si bemol. Această intonaţie vocală nu are text, ci este doar o derulare psalmodică a scării glasului V cu această oscilaţie a treptei a VI-a, pe care nu o mai găsim în sistemul occidental. A denumit această intervenţie cântecul preoţilor. Mai sigur, compozitorul nici nu a intenţionat să trimită la o cântare liturgică anumită, ci mai curând la o efigie a acesteia, scontând pe esenţa intonaţională a acestei scări, reprezentative pentru intonaţiile bizantine, dominate de scările pentatonice şi cu substrat pentatonic.

Intervenţia corului în „Poema română“ reprezintă prima integrare a sonorităţilor de sorginte bizantină într-o partitură simfonică românească şi, se pare, şi în cea universală.

Aţi amintit de opera „Oedip“. Dincolo de valenţele sale muzicale este, de fapt, o tragedie în care se relatează anumite momente din viaţa unui personaj preluat din mitologia greacă, aşadar păgână. În acest caz, se mai poate vorbi de prezenţa unor elemente muzicale de tradiţie ortodoxă bizantină?

„Oedip“ este o tragedie lirică în patru acte, pe care George Enescu a compus-o pornind de la tragediile „Oedip rege“ şi „Oedip la Colonos“, scrise de Sofocle în perioada 1921 - 1931, fiind dedicată soţiei sale Maria Tescanu Rosetti (cunoscută ca Maruca Tescanu Rosetti). În opera Oedip, Enescu a preferat extinderea de microintervale sau de sferturi de ton, frângând uneori discursul melodic prin salturi la alte trepte. Întrebat de ce a folosit sferturile de ton în partitura operei Oedip, Enescu explica: „Mi-a rămas de atunci (n.r., din copilărie) ideea că va trebui cândva să încerc folosirea acestor sunete speciale într-una din compoziţiile mele viitoare. Şi ideea mi-a revenit cu tărie atunci când m-am apucat de scrierea operei Oedip. M-am gândit că aceste inflexiuni vechi ale muzicii psaltice româneşti, probabil ale vechii muzici greco-bizantine, sunt mai expresive şi poate mai nimerite pentru a obţine unele efecte dorite, decât dacă aş fi recurs direct la folosirea modurilor vechi greceşti cunoscute.“

Oedip era un personaj mitologic, reprezentând una dintre temele majore ale umanităţii: relaţia omului cu destinul, un subiect care a traversat mileniile, spaţiile geografice şi diferitele forme de exprimare artistică. Mitul este de esenţă păgână, exprimând un concept care nu este străin nici filosofiei creştine, dacă avem în vedere momente importante chiar din viaţa Mântuitorului. Cele şapte cuvinte ale lui Iisus pe cruce, „Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce m-ai părăsit?“, sunt urmate de împăcarea cu moartea hotărâtă de Dumnezeu Tatăl. Pentru acest mare mit al lumii, el a conturat personajul şi ambientalul fără să-l occidentalizeze, pentru că Oedip nu aparţine exclusiv spaţiului elen şi european. Criticii au sesizat faptul că, pentru portretizarea acestei lumi, Enescu apelează la vechea mitologie grecească, dar şi la muzica vechilor greci, deoarece el avea mai la îndemână sonorităţile româneşti, populare şi bizantine.

De ce a vrut Enescu să-l „bizantinizeze“ pe Oedip, având în vedere că piesa a fost lansată undeva în Occident, deci avea tot interesul ca auditoriul să se regăsească în acest personaj?

După cum spune Enescu, „Oedip este un personaj al tuturor epocilor şi al tuturor spaţiilor geografice. Dar el trăieşte undeva, îşi duce existenţa propriu-zisă undeva şi acest undeva este în zona balcanică sau Grecia. Enescu a vrut să facă din Oedip un personaj universal, care să nu fie legat de un eveniment istoric sau de o epocă anume şi de un spaţiu geografic. El voia ca Oedip să aparţină întregii lumi, dar, vrând-nevrând, el trebuia să-l facă undeva trăitor, să-i menţioneze originea. Iar sonorităţile bizantine sunt cele care îi precizează cu subtilitate această provenienţă răsăriteană. Dat fiind faptul că personajele provin din zona aceasta, intonaţiile şi procedeele sunt, aşadar, bizantine. Un exeget al muzicii enesciene, Octavian Lazăr Cosma, după ce prezintă unele elemente ale filonului psalmodic bizantin în opera Oedip, semnalează „înrudirea melodică dintre cântarea I din Catavasiile Crăciunului, glasul I, folosit de Paul Constantinescu în corul „Hristos se naşte“ din oratoriul bizantin de Crăciun şi melodia celui de-al doilea cortegiu din actul III al operei Oedip“.

Se vorbeşte şi de o aşa-numită semnătură muzicală a lui George Enescu.

Această semnătură este foarte interesantă, deoarece Enescu şi-a echivalat numele cu notaţia germană în care notele muzicale sunt reprezentate prin anumite litere. Prin echivalarea literelor componente ale numelui său cu notele din această notaţie a rezultat o scară care, în realitate, nu se găseşte decât în muzica bizantină. Se poate să fie o coincidenţă, dar cert este că Enescu a nimerit în zona bizantină într-o formă genială. Astfel, melograma lui Enescu este identificabilă ca sonoritate numai în muzica bizantină.

Vedea în artiştii lumii nişte „apostoli ai păcii“

Din cele afirmate de dumneavoastră şi din mărturiile scrise ale celor care l-au cunoscut poate fi reconstituită destul de clar fizionomia spirituală a lui George Enescu. Dar cum se explică faptul că de la moartea lui, în anul 1955 şi până la începutul secolului al XXI-lea, s-a neglijat acest aspect care, până la urmă, a stat la baza creaţiilor sale?

Deoarece exegeza creaţiei enesciene s-a făcut, în cea mai mare parte, în perioada totalitarismului comunist, autorii ei nu au putut urmări şi contura coordonatele religioase ale acesteia şi nici raporturile genialului muzician cu religia, cu componenta religioasă a concepţiei ce găsea elemente comune ale celor două domenii: arta şi religia. Enescu a ajuns chiar la faza de a vedea în „artiştii lumii“ nişte „apostoli ai păcii“, care dezvăluie „omenirii calea spre armonie, care e fericire şi pace“. Viaţa şi creaţia lui George Enescu au fost trecute prin cele mai perfide site materialiste şi propagandistice, ateiste, ele falsificând fizionomia spirituală a unui mare artist a cărui concepţie umanistă, renascentistă, nu putea decât să aşeze la loc de cinste sentimentele religioase.

Nici textul lui Eminescu despre aşa-zisul ateism uman nu a fost cunoscut decât unui cerc foarte restrâns de cercetători. Şi trebuie amintit şi acest fapt, dar şi textul, pentru că el ne ajută la explicarea religiozităţii profunde a unui creator de geniu. „Fie cineva ateu şi păgân, când va auzi muzică de Palestrina, sentimentul întunecos neconştient al creştinătăţii îl va pătrunde, iar păgânul sau ateul va fi, pe cât ţine impresia muzicii, creştin până în adâncul sufletului.“

Aceste raporturi trebuie investigate nu cu un scop în sine, ci pentru întregirea personalităţii sale, una dintre cele mai complexe pe care le-a înregistrat istoria muzicii, şi mai ales pentru că în felul acesta se deschid noi perspective asupra creaţiei muzicianului, considerat, pe bună dreptate, una dintre efigiile spiritualităţii româneşti, în care credinţa creştină ortodoxă reprezintă un element esenţial, nedepartajabil şi definitoriu.

▲Vasile Vasile, muzicolog de prim rang

Absolvent al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, licenţiat al Conservatorului de Muzică din Cluj-Napoca şi al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al. Ioan Cuza“ din Iaşi, cu un doctorat în muzică şi un altul în Pedagogie, Vasile Vasile a fost profesor la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. În prezent este cadru didactic la Facultatea de Teologie de la Piteşti.

A susţinut conferinţe şi comunicări în principalele centre ale ţării, dar şi la Copenhaga, Atena, Viena, Roma, Macerata, Gdansk, Chişinău, Bălţi etc., organizând cursuri de iniţiere şi perfecţionare în muzica bizantină la Mănăstirea Nicula sau la comunităţile româneşti din Athos.

Îi găsim numele în mai multe lucrări de referinţă din ultima vreme: Lexiconul muzicienilor români, Dicţionarul folcloriştilor români, Muzica bizantină în România etc.

Câteva sute de studii în domeniile bizantinologiei, etnomuzicologiei, istoriei literaturii, istoriei Bisericii, a culturii şi pedagogiei româneşti sunt dublate de zece manuale de Educaţie muzicală, unele în uz şi în prezent, în ţara noastră şi în Basarabia, şi mai multe cărţi, dintre care merită reţinute: Profiluri de muzicieni români, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea românească, vol. I şi II, Pagini nescrise din istoria culturii şi a pedagogiei româneşti, Alexandru Zirra, De la muzica firii şi a sufletului la muzica sferelor, Tezaur muzical românesc din Muntele Athos, vol. I şi II etc.

A îngrijit tipărirea unor cărţi importante, dintre care trebuie amintite: Anastasimatarul lui Victor Ojog, Iraclie şi Ciprian Porumbescu de Leca Morariu, Pagini din istoria muzicii româneşti de George Breazul, Cântările Sfintei Liturghii ale lui Nectarie Protopsaltul din Sfântul Munte. În drum spre public se află o monografie a unui mare cărturar arhiereu, Melchisedec Ştefănescu, şi o lucrare amplă dedicată prezenţei româneşti în Athos.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!